Sociologia Devianței și Controlului Social

C A P I T O L U L I

SOCIOLOGIA DEVIANŢEI ŞI CONTROLULUI

SOCIAL; OBIECTUL DE STUDIU AL

SOCIOLOGIEI DEVIANŢEI

Fenomenul de devianţă socială şi în special cel manifestat sub forma infracţionalităţii, constituie o problemă socială foarte complexă, rezultată din interacţiunea unor cauze individuale şi sociale şi a unor condiţii favorizante, a căror cunoaştere şi explicaţie ştiinţifică stau la baza măsurilor de politică penală şi socială, menite să conducă la prevenirea şi diminuarea manifestărilor antisociale, care cunosc o amploare fără precedent în lumea contemporană.

Reprezentând obiectul de studiu al mai multor discipline, din unghiuri de vedere diferite: criminologie, sociologie, drept penal, psihologie judiciară, medicină legală etc. fenomenul de devianţă în general, cel de infracţionalitate (delincvenţă) în special, prin complexitatea cauzelor şi efectelor sale, impun coordonarea, coroborarea eforturilor acestor discipline, o abordare interdisciplinară.

Altfel, există riscul unor opinii distincte care nu de puţine ori sunt absolutizante – ale psihologilor, sociologilor, juriştilor, psihiatrilor, pedagogilor etc. – şi care dau prioritate unor factori specifici domeniului respectiv de preocupare.

Ca noţiune larg utilizată în sociologia contemporană şi fundamentând un întreg sistem teoretic şi conceptual, care a dat naştere sociologiei, devianţei ca ramură aparte a cunoaşterii sociologice, noţiunea de deviantă desemnează în înţelesul său cel mai general, nonconformitatea cu normele sociale. O asemenea nonconformitate vizează atât actele de încălcare flagrantă a legilor şi regulilor de convieţuire socială sau acţiunilor care tind să le schimbe şi să le înlocuiască cu altele, cât şi tipurile de comportament care se abat de la conduita permisibilă social, „medie” sau „normală”.

3

În acest sens, o serie de autori consideră devianţa ca fiind alcătuită din acele comportamente care se abat de la, sau intră în conflict cu standardele acceptate social sau cultural în cadrul unui grup sau sistem social.

Implicând în mod necesar, conceptul de ordine, după cum arată W.J.H. Sprott, devianţa include „ansamblul comportamentelor care violează aşteptările instituţionalizate, adică acele aşteptări care sunt împărtăşite sau recunoscute ca legitime în cadrul unui sistem social”.

Nu există societate în care aceste acte sau conduite să nu se manifeste. Devianţa, subliniază G.A. şi A.G. Theodorson, este un fenomen obişnuit în viaţă oricărei fiinţe umane şi este definită, întotdeauna, din punctul de vedere al unei structuri normative particulare.

Reprezentând o proprietate a grupului, dar şi un punct de referinţă pentru diferitele situaţii sociale, normele indică ceea ce este greşit, cinstit sau necinstit, stabilind, deci zona de permisivitate a acţiunii şi comportamentului. Acţionând ca instrumente de control, normele sociale stabilesc în ce măsură un individ îşi poate modifica comportamentul fără a risca să fie calificat drept deviant. Ele reprezintă nu atât un punct sau o linie, ci o „zonă” în cadrul căreia sunt permise şi limite de variaţie, deoarece orice societate acceptă, în cadrul ei, comportamente „variante” noi sau cel puţin diferite de cele definite în mod instituţional. Când însă un individ manifestă un comportament care nu se încadrează în limite instituţional şi socialmente acceptabile este calificat drept deviant.

Devianţa este, deci o abatere de la norme, o violare a acestora.

Ea are o sferă mult mai largă decât criminalitatea, infracţionalitatea sau delicvenţa (denumită şi „devianţa penală”), întrucât include nu numai încălcările legii penale, ci toate deviaţiile de la comportamentul socialmente acceptat şi dezirabil.

Ce înseamnă un comportament acceptat şi dezirabil? Este acesta un comportament universal? Cine stabileşte criteriile în baza cărora o conduită este considerată „normală” şi alta deviantă?

Realitatea este că nu există criterii sau reguli valabile pentru toate societăţile în baza cărora să fie stabilite graniţe ferme între ceea ce este normal şi deviant sau patalogic.

Nici măcar în cadrul aceleiaşi societăţi – spune S.M. Rădulescu – nu există grupuri sociale care utilizează aceleaşi criterii pentru calificarea unei conduite ca fiind normală sau deviantă. Unele grupuri sau unele societăţi sunt mai tolerante şi mai permisive decât altele în admiterea unor comportamente şi acţiuni ale membrilor lor. Altele, vor fi dimpotrivă, intolerante, mai puţin dispuse să accepte conduite care în alte grupuri sau societăţi sunt considerate normale. Exemplu: homosexualitatea şi lesbianismul. În Statele Unite se manifestă o toleranţă mai mare, dar şi acolo există state ori localităţi ale căror populaţii reacţionează diferit faţă de aceste practici.