Specificul Evaluării Clinice a Copilului

Perioada copilăriei şi problematica acesteia reprezintă unele dintre cele mai interesante, dar şi dificile provocări la care poate răspunde un psiholog clinician. De cele mai multe ori, psihologul clinician este solicitat să examineze un copil mic, care în general nu cere nimic, care nu ştie, de cele mai multe ori, de ce se află în cabinetul psihologului. Psihologului i se cere să elimine o conduită considerată în general ca bizară sau nepotrivită de către persoane din anturajul copilului (părinţi, profesori, vecini, asistenţi sociali etc.), conform unor criterii de cele mai multe ori externe şi adaptative. Provocările pentru psiholog sunt majore: vârsta, problemele de comunicare, imaturitatea sau blocajele afective ale copilului fac de multe ori extrem de dificilă evaluarea psihologică a acestora.

Psihologului clinician i se cere să evalueze starea psihologică actuală a unui copil, capacitatea potenţială de a menţine o dezvoltare satisfăcătoare sau, dimpotrivă, riscul incapacităţii pentru o dezvoltare satisfăcătoare. În evaluarea psihologică a copilului, mai ales dacă vorbim despre copii cu dificultăţi, este dificil de separat ceea ce ţine de un demers de investigare, de analiză a conduitelor copilului, de ceea ce ţine de un demers terapeutic. La copil, planurile diagnosticului clinic, ale evaluării psihodinamice şi ale recomandărilor terapeutice sunt strâns legate.

Psihologul clinician se confruntă deci cu necesitatea evaluării caracterului patogen/maturativ al unei anumite conduite a copilului. Acest lucru necesită însă foarte solide cunoştinţe de psihologie developmentală, de psihodinamică, de psihodiagnostic, de psihologia personalităţii, toate acestea oferind, în cele din urmă, o cunoaştere aprofundată a ceea ce înseamnă „dezvoltarea normală” a copilului. Diferenţierea dintre normal şi patologic în domeniul evaluării psihoclinice a copilului este mult mai dificilă şi mai sensibilă decât în domeniul evaluării clinice a adultului, ea nu se lasă întotdeauna percepută cu aceeaşi claritate.

Alături de conceptele clasice de FILOGENEZĂ (ce caracterizează evoluţia speciei) şi de ONTOGENEZĂ (ce caracterizează dezvoltarea individului pornind de la patrimoniul său genetic), a fost definit un concept nou, foarte util în domeniul psihodiagnozei clinice a copilului, şi anume acela de EPIGENEZĂ, care defineşte orice organizare progresivă somatică sau comportamentală a individului, care este o construcţie ce depinde simultan de programul genetic şi de materialele şi informaţiile puse la dispoziţia sa de către mediu. Acest concept susţine viziunea practicată în domeniul evaluării clinice a copilului, potrivit căreia nu putem separa evaluarea copilului de evaluarea mediului său natural. Aşa cum Winnicott spunea că un bebeluş nu poate exista fără mama lui, cei doi formând un tot asupra căruia se concentrează evaluarea şi efortul terapeutic al psihologului clinician, la fel de valabil este acest lucru şi pentru copilul mai mare, evaluarea normalului şi patologicului la acesta neputând să ignore acest context al mediului parental, fratern, şcolar, rezidenţial, amical etc. Numeroase conduite cu care ajunge copilul în faţa psihologului clinician şi care sunt calificate ca şi patologice de către anturaj, pot reprezenta:

- fie semne ale unui protest sănătos faţă de anturaj;

- fie dovezi ale patologiei anturajului (furtul, minciuna, delirul indus sunt adesea efectul apartenenţei la un mediu familial serios perturbat).

Evaluarea clinică va trebui să ţină cont întotdeauna de contextul familial pozitiv sau negativ al copilului. Nu avem de-a face cu o condiţionare directă, ci trebuie evaluat şi gradul de interiorizare a patologiei mediului, puterea sa patogenă pentru organizarea psihică actuală a copilului.

Termenii de normal şi patologic sunt termeni indisociabili în evaluarea psihologică a copilului. Atunci când realizăm evaluarea psihodiagnostică a copilului, trebuie să identificăm dacă există sau nu un simptom, iar dacă acesta este prezent, să realizăm:

- evaluarea simptomatică – recunoaşterea şi încadrarea simptomului;

- evaluarea structurală – evaluarea ponderii şi funcţiei sale dinamice în evoluţia personalităţii copilului;

- evaluarea genetică – situarea simptomului în cadrul structurii mentale a copilului; capacitatea de progresare ce păstrează conduita simptomatică şi care autorizează organizarea structurală sau, dimpotrivă, puterea lor de fixare şi/sau regresie nu pot fi apreciate decât prin prisma unei perspective diacronice.

- evaluarea de mediu – evaluarea acestei structuri simptomatice în cadrul evoluţiei genetice şi în raport cu mediul său.