Stimularea Creativității

Delimitări conceptuale Preocuparea pentru creativitate manifestată după

anul 1950, datorită contribuţiei lui Guilford, este justificată de importanţa pe

care această dimensiune o are pentru probleme de natură socială, economică,

culturală, preocupare ce este demonstrată de numărul mare al publicaţiilor pe

această temă.

Cel care introduce termenul de creativitate în psihologie este G. Allport, în 1937,

dar acesta reducea noţiunea la cele de atitudini, inteligenţă sau trăsături temperamentale;

astfel, autorul apreciază că fenomenul creativităţii desemnează un ansamblu de trăsături

proprii fiecărui individ la un anumit nivel, iar potenţialul creativ existent la toţi oamenii

poate fi actualizat şi dezvoltat. După ce în secolul al VIII-lea cercetările au fost centrate pe

procesele intelectuale, în perioada interbelică se subliniază importanţa factorilor nonintelecutali

(afectivi, morali, atitudinali) pentru procesul creator.

Întrucât există unele concepte care au fost confundate cu cel de creativitate se impun

unele delimitări conceptuale:

- invenţia presupune găsirea noului care se adaugă cunoştinţelor şi obiectelor deja

existente;

- inovaţia are o conotaţie pragmatică şi implică aplicarea noutăţii într-o formă de

activitate din domeniul economic;

- descoperirea este dezvăluirea unor legităţi existente deja în realitate şi înainte de

relevarea, explicarea lor teoretică;

- talentul este o formă superioară de manifestare a aptitudinilor, care poate duce la

valori noi şi originale;

- geniul este cea mai înaltă formă de dezvoltare a aptitudinilor care se manifestă

într-o activitate de importanţă istorică pentru societate, pentru progresul

cunoaşterii umane, ştiinţei, tehnicii, culturii cu un ridicat nivel de originalitate.

Definiţii ale creativităţii. Având în vedere complexitatea fenomenului creativităţii,

în 1981 Al. Roşca arată că este greu de formulat o definiţie unanim recunoscută. Sub raport

etimologic, conceptul de creativitate îşi are originea în cuvântul latin creare, care înseamnă

zămislire, făurire, naştere. În sens larg, putem considera creativitatea ca pe un fenomen

general uman, forma cea mai înaltă a activităţii omeneşti. În sens restrâns, putem distinge

patru accepţiuni ale termenului de creativitate (M. Zlate, 1994): ca produs; ca proces; ca

potenţialitate general umană, ca abilitate creativă; ca dimensiune complexă de personalitate.

1. Creativitatea ca produs. Majoritatea autorilor au privit creativitatea din

perspectiva caracteristicilor produsului creator, cu trăsăturile specifice acestuia: noutatea,

originalitatea, valoarea, utilitatea socială, aplicabilitatea lui vastă. Astfel, Margaret A.

Baden vede în creativitate realizarea de combinaţii originale din ideile vechi. În privinţa

primului criteriu, cel al noutăţii, opiniile sunt divergente, existând autori care luau în

considerare noutatea pentru subiect al produsului creator (Newell, Shaw, Simon, 1963), şi

alţii care consideră esenţială noutatea produsului pentru societate (Al. Roşca). Astfel,

autorul român vede în creativitate ansamblul “factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la

realizarea, de către indivizi sau grupuri , a unui produs original şi de valoare” (Al. Roşca,

1981).

Necesitatea evaluării noului prin intermediul testelor de creativitate a dus la

considerarea rarităţii statistice, dar fără să se ignore utilitatea lui: “Întrucât un produs poate

să fie original, dar fără valoare, cei doi termeni ai definiţiei nu pot fi separaţi” (Al. Roşca,

1981).

2. Creativitatea ca proces este perspectiva ce reflectă caracterul procesual, fazic al

creativităţii. În privinţa numărului fazelor, există o divergenţă de opinii: G. Wallas, E.D.

Hutchinson, R. Thompson identifică patru faze (pregătirea, incubaţia, iluminarea,

verificarea), iar Al. Osborn menţionează şapte etape: orientarea, preparaţia, analiza, ideaţia,

incubaţia, sinteza, evaluarea. Indiferent de succesiunea fazelor procesului creator, important

rămâne caracterul evolutiv, dinamic al creativităţii care devine creaţie, trecând din

potenţialitate în aspecte manifeste.

3. Creativitatea ca potenţialitate general umană. În prezent a fost depăşită

concepţia conform căreia ereditatea are rolul principal în creativitate (Fr. Galton), şi se

apreciază că aceasta este o capacitate general umană, existând în diverse grade şi proporţii

la fiecare individ, punct de vedere care permite stimularea, educarea şi antrenarea

creativităţii.

În aceaşi direcţie se înscriu şi definiţiile date de H. Jaoni (aptitudinea de a realiza

ansambluri originale şi eficiente, pornind de la elementele preexistente) şi de E. Limbas

(capacitatea de a imagina respunsuri la probleme, de a elabora soluţii inedite şi originale).

4. Creativitatea ca dimensiune complexă a personalităţii. Putem spune că latura

transformativ-constructivă a personalităţii integrează întrega activitate psihică şi

personalitatea individului şi este în acelaşi timp una din cele mai complexe dimensiuni ale

personalităţii. Amintim în acest sens, definiţia dată de Paul Popescu-Neveanu: