Teoria comunicării și negocierii organizaționale

Tema I. Paradigme ale comunicării

Domeniul general şi paradigme ale comunicării

Obiectul de studiu al disciplinei îl reprezintă ansamblul fenomenelor prin care se produce

schimbul de informaţie între indivizii umani. Comunicarea este inerentă lumii

fenomenale (după cum este percepută de individul uman), astfel încât este imposibil ca

două personalităţi să nu comunice1.

Maniera în care este înţeles fenomenul comunicării depinde de paradigma la care

cercetătorul aderă. Ansamblul de reprezentări subiacent oricărei paradigme determină

maniere specifice de raportare la comunicare. Trecerea de la o paradigmă la alta

presupune o schimbare majoră a reprezentării despre lume, în speţă despre modul în care

comunicăm. Apetenţa faţă de o paradigmă îşi regăseşte sursele în istoria personală,

indiferent în ce manieră este considerat filonul ontogenetic. De aceea, fiecare mod de a

înţelege fenomenul comunicării este valid în contextul personal al cercetătorului şi orice

dialog pe temă, antrenează, după stabilirea apartenenţelor paradigmatice, dificultăţi de

translaţie între modele. Orice diferend pe tema „adevărului” unui model teoretic trebuie

să aibă în vedere relativismul fiecărei abordări prin declararea poziţiei cercetătorului întrunul

dintre cele patru cadre paradigmatice majore. Diferitele paradigme ale comunicării

se distribuie, de pildă, asupra modelului clasic elaborat de C. F. Shannon în Teoria

matematică a comunicării (1952), prin centrarea pe un anumit element. Acesta poate să

fie emiţătorul/receptorul, fenomenele de (de)codare, canalul de comunicare,

retroaferentaţia. În esenţă, paradigmele comunicării glisează fie spre „polul” intrapsihic

fie spre cel intersubiectiv, fără a fi exclusiv axate pe acestea.

Paradigma structural-expresivă consideră de maximă importanţă palierul intrapsihic şi

are ca obiect predilect de studiu personalitatea. Teoria psihanalitică (în speţă aplicată

problematicii comunicării) consideră că resorturile comunicării pot fi surprinse prin

intermediul dorinţelor individului şi a balansului expresiv-represiv al acestora. Raportul

cu celălalt-receptor este determinat de nevoile emiţătorului – obiectul, arată Freud, este

creat de către pulsiunea subiectului, vectorul său comportamental.

Fiecare subiect se recomandă printr-o structură specifică ce determină maniera în care

comunică: paradigma structurală se referă în special la perspectiva topică asupra

psihismului. S. Freud şi-a construit teoria prin succesive remanieri în raport cu experienţa

clinică (problematica de caz şi specificul pacienţilor). Încă din 1895 a început să se

constiuie prima sa topică, a teoriei psihanalitice, care opunea două sisteme: conştient

(împreună cu palierul subconştient, care erau animate de aceleaşi procese) şi inconştient.

Începând din 1920 vechea topică este remaniată şi păstrată ca valenţă atributivă în

caracterizarea celor trei noi instanţe psihice: Eul, Se-ul şi Supraeul. Subiectul va

comunica (se va comporta, în genere) în funcţie de capacitatea sa de a media între

principiul plăcerii (expresiei pulsionale imediate) şi principiul datoriei (al amânării

descărcării şi împlinirii nevoilor), conform principiului realităţii (al adaptării la contextul

imediat).

Din paradigma structurală psihanalitică originează şi alte direcţii ale teoriei comunicării,

precum modelul tranzacţional sau comunicarea proiectivă.

1 P. Watzlawick, J. Helmick Beavin, D. Don Jackson, Une logique de la communication, Ed. du Seuil, 1972.

Paradigma tranzacţională orientează interesul către palierul interpersonal, interacţional,

respectiv asupra modalităţilor de codare-decodare ale mesajului, fără însă a eluda

dimensiunea intrapsihică. Prototipul paradigmei este analiza tranzacţională propusă de

Eric Berne, autor cu formare psihanalitică. Teoria lui Berne reprezintă o adaptare a celei

de a doua topici freudiene într-o perspectivă nuanţat intersubiectivă. Elementul de esenţă

îl reprezintă tranzacţia, unitatea acţiunii sociale, mesaj generat de o stare interioară a

Eului emiţătorului care interacţionează cu o stare similară sau complementară a Eului

receptorului. În mod ireductibil există trei stări ale Eului:

Eul Parental (exteropsyche) – structurat conform principiului datoriei, poate fi asociat

imperativului trebuie, are o componentă limitativă şi una protectivă. În ordine limitativă,

mesajul generat de această stare a Eului va conţine ordine, judecăţi, ameninţări; protectiv

– va îngriji şi consola. Eul parental este sediul etic şi axiologic, palierul normativ al

individului.

Eul Adult (neopsyche) – reprezintă aspectul raţional prin care individul estimează

probabilităţi şi decide în raport cu elementele realităţii. Mesajele generate de această stare

a Eului conţin o importantă componentă rezolutivă, fundamentată pe analiză, comparare,

negociere, învăţare.

Eul Copil (archeopsyche)