Teoria Dezvoltării Psihosociale

a. Teoria dezvoltării psihosociale

E. Erikson, psihologul american de origine germană, este apreciat ca fiind astăzi cel mai citit psihanalist din Statele Unite. Cariera sa complexă (artist plastic, educator, psihiatru, psihoterapeut, profesor universitar) şi interesul pentru unele dintre aspectele speciale ale existenţei (patologia psihiatrică infantilă, traumele de război, viaţa indienilor din rezervaţii, carierele excepţionale – Luther, Gandhi) l-au făcut să aleagă problematica identităţii drept cheie explicativă a dezvoltării individuale.

Printre lucrările sale de referinţă se numără: Identity and the Life Cycle (1959); Childhood and Society (1963); Identity: Youth and Crisis (1968); Toys and Reasons (1977).

După Freud, E. Erikson este teoreticianul psihanalist care a influenţat cel mai puternic studiul dezvoltării. Erikson împărtăşeşte în esenţă principiile lui Freud, dar teoriile lor prezintă unele diferenţe fundamentale. Pe de o parte, Erikson respinge importanţa centrală a pulsiunii sexuale în favoare emergenţei progresive a identităţii. Pe de altă parte, deşi consideră ca şi Freud că primii ani din viaţă au un rol crucial, el nu acceptă că procesul care duce la construirea identităţii este complet la sfârşitul adolescenţei. Acesta se continuă şi la vârsta adultă, trecând prin alte etape de dezvoltare. În tabelul nr. 1 puteţi vedea că Erikson identifică opt stadii ontogenetice, dintre care trei sunt atinse la vârsta adultă.

Pentru Erikson, maturarea joacă un rol relativ important în succesiunea stadiilor. Acestea se succed conform unui program intern, ereditar. Principiul epigenetic (gr. epi – după; genesis – naştere) al dezvoltării anatomo-fiziologice guvernează şi „calendarul” dezvoltării psihologice. Dar stimulările care dau formă şi conţinut potenţialului de dezvoltare sunt de natură psihosocială. Aşteptările comune, existente în sânul unei culturi referitor la ceea ce trebuie să facă/să nu facă un copil la o anumită vârstă, sunt extrem de importante: un copil trebuie să se menţină curat spre vârsta de doi ani, trebuie să intre la şcoală spre 6-7 ani, sau să caute intimitatea unei relaţii de dragoste ca tânăr adult. Fiecare stadiu cuprinde o dilemă, o sarcină socială specifică. De aceea, Erikson privilegiază noţiunea de stadii psihosociale faţă de cea de stadii psihosexuale.

Fiecare stadiu traversează o nouă criză de dezvoltare. Crizele de dezvoltare sunt perioade cu resurse formative deosebite. Acestea au la bază potenţialităţile individuale care se confruntă cu solicitările graduale, tot mai complexe, ale mediului socio-cultural. În forma lor concretă, ele se prezintă ca autentice provocări, dileme: pot să fiu autonom?, ştiu cine sunt?, sunt capabil de exprimare personală în diversele aspecte ale vieţii? etc. În funcţie de calitatea suportului social, dar şi de capacităţile adaptative individuale, dezvoltarea psihosocială se orientează, în fiecare stadiu, într-o direcţie optimă sau spre o alternativă mai puţin fericită. Achiziţiile bazale, ca dominare, se polarizează: încredere sau neâncredere, competenţă sau inferioritate etc.

Deoarece fiecare dintre aceste achiziţii oferă persoanei un nou adevăr despre sine, o nouă dimensiune psihosocială, cele opt stadii ale lui Erikson sunt considerate tot atâtea etape identitare distincte.

Astfel, pe măsură ce o persoană avansează în vârstă, ea se confruntă cu noi sarcini, indiferent dacă le-a rezolvat fericit sau nu pe cele anterioare. Aspectele şi episoadele neizbutite vor atârna ca nişte "pietre de moară", făcând mai dificilă rezolvarea completă a dilemelor ce urmează. Sarcinile iniţiale sunt, prin urmare, cele mai importante.