Teoria și Metodologia Curriculum-ului

I. ISTORIC, EVOLUŢIE, CONCEPTUALIZARE, IPOSTAZE ŞI DIMENSIUNI

I.1. Etimologie şi evoluţie istorică

Conceptul de "curriculum" rămâne în prezent unul din cele mai controversate în teoria educaţională şi unul din cele mai ambigue în practica educaţională. De altfel, în timp, el a fost acceptat, respins, operaţionalizat în modalităţi diferite, înţeles şi utilizat necorespunzător, generator chiar al unei mode ş.a.m.d.

Etimologia conceptului "curriculum" (la plural "curricula") se află în limba latină, în care termenul "curriculum" are semnificaţii multiple, însă relativ apropiate: "alergare", "cursă", "parcurgere", "drum", "scurtă privire", "în treacăt"; de aici şi semnificaţia contemporană mai frecvent utilizată: parcurs, drum de viaţă sau carieră ("curriculum vitae").

Toate aceste semnificaţii sugerează un demers complet, comprehensiv, cuprinzător, însă sintetic, condensat, esenţializat şi dinamic, demers întreprins în realizarea unei acţiuni, în abordarea unui domeniu etc. Un curriculum în educaţie trebuie să fie în primul rând relevant prin el însuşi, adică să conţină şi să promoveze ceea ce este esenţial, util, oportun, benefic şi fezabil.

În domeniul educaţiei, conceptul "curriculum" a fost utilizat în a doua jumătate a secolului XVI, în anul 1582 la Universitatea din Leida (Olanda) şi în anul 1633 la Universitatea din Glasgow (Scoţia), ca răspuns al autorităţilor statale la autonomia mare a universităţilor.

Semnificaţiile iniţiale ale conceptului erau acelea de conţinut al învăţământului, de plan sau programă de studiu, respectiv de drum/ curs obligatoriu de studiu/ învăţare. Reapariţia termenului "curriculum" în SUA în secolul XX valorifică această accepţiune primară, restrânsă, de conţinut al învăţământului, într-o situaţie instructiv-educativă delimitată în spaţiu şi timp. Însă raţiunea nu a fost deloc cea a unei simple schimbări pur terminologice, ci s-a dorit ca semnificaţia termenului să treacă dincolo de conţinuturi, planuri şi programe, care reprezentau ceva static, cantitativ şi susceptibil de a fi transferat către educaţi graţie unor finalităţi rigide.

La începutul secolului XX, în anul 1902, în lucrarea "The Child and the Curriculum", americanul John Dewey introduce în circulaţie sintagma "experienţă de învăţare" a copilului, organizată de şcoală, alături de ansamblul disciplinelor de învăţământ oferite şi studiate şi sugerează complexitatea, amplitudinea şi dinamismul curriculum-ului ca realitate educaţională. Sintagma "experienţe de învăţare" a fost preluată ulterior şi utilizată extrem de mult în operaţionalizarea conceptului de "curriculum. El sugerează complexitatea, amplitudinea şi dinamismul curriculum-ului ca realitate educaţională. În lucrarea "Copilul şi curriculum-ul", John Dewey avansa ideea curriculum-ului centrat pe copil, care sã îi permitã acestuia sã utilizeze în activitatea cotidianã ceea ce a învãţat la şcoală şi în activităţile din şcoală, experienţa de zi cu zi. El propunea ca sfera conceptului de "curriculum" sã cuprindă nu numai informaţiile, ci şi demersurile didactice de asimilare a acestora.

Relevanţa contribuţiei lui John Dewey din perspectiva curriculum-ului constă în:

- curriculum-ul este perceput ca o realitate amplă, dinamică, retroactivă şi proactivă

- curriculum-ul reprezintă un proces interactiv între educator şi educabili

- prefigurează o apropiere între educabil (copil) şi educaţie (curriculum).

Ulterior, după aproape două decenii, americanul Franklin Bobbitt, în lucrarea sa "The Curriculum" (1918), resemnifică conceptul şi include în sfera acestuia întreaga experienţă de învăţare a elevilor, respectiv atât activităţile formale, desfăşurate în mediul şcolar, cât şi pe cele desfãşurate în mediul extraşcolar, planificate şi proiectate în şcoală, în vederea realizării unei educaţii globale, integrative. Curriculum-ul este văzut ca:

- un ansamblu de experienţe concrete, directe şi indirecte, reieşite din derularea efectivă a exersării abilităţilor prezente şi ulterioare ale individului

- un ansamblu de experienţe de învăţare explicite, eminamente directe, concepute şi preconizate finalist de către şcoală, pentru a dezvolta abilităţile existente şi a le completa cu altele noi.

Un alt moment de referinţă a fost marcat de contribuţia unui alt american - Ralph Tyler, prin publicarea în anul 1949 a cărţii "Basic Principles of Curriculum and Instruction"; este considerat primul pedagog care a elaborat o formulare modernă a teoriei curriculum-ului. Conceptul era configurat cu focalizarea expresă pe instituţia şcolară, pe autonomia ei în materie de concepţie curriculară. În ceea ce priveşte elaborarea curriculum-ului, Tyler considera că aceasta implică patru acţiuni, cu valoare de norme pedagogice aplicabile în următoarea ordine ierarhicã:

- formularea obiectivelor învăţării, respectiv a obiectivelor educaţionale ale procesului de învăţământ

- selectarea experienţelor de învăţare şi a conţinuturilor cu valenţe formative, în concordanţã cu obiectivele educaţionale formulate

- stabilirea metodologiilor de organizare a experienţelor de învăţare, funcţie de metodologii şi de conţinuturile selectate

- evaluarea rezultatelor activităţii de instruire.

În a doua jumătate a secolului XX, în Marea Britanie, afinitatea pentru curriculum în educaţie a fost imediată şi totală. De asemenea, el a pătruns şi în alte ţări, cum ar fi: Germania, Olanda, Ţările Scandinave, în timp ce ţări cu mare tradiţie şi forţă în teoria şi practica educaţională, ca Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Spania, au rămas indiferente sau chiar refractare faţă de fenomenul curriculum. În URSS el a fost respins cu fermitate, fiind considerat burghez, reacţionar, decadent etc.

La noi, termenul a început să fie semnalat sporadic, încă din anii 1980, însă, din precauţie, el era evitat. Uneori era tradus folosindu-se termeni cum ar fi cel de programă. Însă, deschiderea necesară a avut loc abia după 1990 şi mai ales după 1997.