Extras din curs

Disciplina psihologia adolescentului şi adultului oferă date, concepte, idei, explicaţii cu privire la evoluţia psihică a individului, odata cu incheierea copilăriei acestuia si până la sfârşitul vieţii. Psihologia adolescentului şi adultului poate fi definită ca fiind acea ştiinţă care cercetează legile şi condiţiile de dezvoltare, maturizare şi chiar de involuţie (de regresie) a psihicului uman, în perioada cuprinsă între vârsta adolescentei si până la sfârşitul vieţii unei persoane.

Metodele de cercetare sunt cele indicate în psihologia copilului, modul de aplicare al acestora având totusi, un anumit specific:

- în utilizarea metodei observaţiei spre exemplu, prezenţa observatorului si evidentierea misiunii acestuia pot influenţa puternic conduitele adolescenţilor, în conditiile conştiinţei de sine intensificate, a acestora. Odată cu depăsirea vârstei copilăriei, poate fi utilizată şi autoobservaţia, autoanaliza, introspectia, etc.

- metoda experimentală poate fi aplicata într-o organizare mai complexă decât în copilărie, cu mentionarea scopurilor experimentelor si cu respectarea normelor etice si deontologice;

- metoda anchetei pe bază de chestionar poate fi larg aplicată începând cu perioada adolescenţei, putând fi utilizată si autoadministrarea probelor;

- analiza produselor activităţii are, deasemenea la aceste vârste, un mai larg teren de aplicare.

- testele ce pot fi aplicate începând cu vârsta adolescentei, sunt mai variate şi mai complexe.

Psihologia adolescentului şi adultului are strânse legături teoretice şi metodologice în primul rând cu psihologia copilului, cu psihologia genetică şi cu biopsihologia şi de asemenea, cu toate disciplinele fundamentale şi aplicative ale acestui domeniu al cunoaşterii.

Definiţii ale adolescenţei

Despre adolescenţă s-a scris foarte mult, fără a se găsi însă explicaţii satisfăcătoare pentru toate întrebările şi problemele caracteristice acestei vârste. Adolescenţa este cu siguranţă o etapă a schimbărilor, iar parcurgerea lucrărilor care abordează această problematică arată că nici o altă vârstă nu a fost caracterizată prin atâtea atribute, epitete şi metafore.

J.J.Rousseau numeşte această etapă „vârsta raţiunii” dar şi „revoluţie furtunoasă”, „a doua naştere”; pentru Stanley Hall este „furtună şi stress”, pentru Schopenhauer este „vremea neliniştii” iar pentru Mihai Ralea este „timpul în care luăm Universul prea în serios”. În alte texte vom găsi metafore precum: „vârsta de aur”, „vârsta ingrată”, „vârsta marilor elanuri”, „vârsta dramei”, „vârsta crizelor”, „a anxietăţii”, „a nesiguranţei”, „a insatisfacţiei”, „vârsta integrării sociale”, „vârsta contestaţiei”, „vârsta marginalităţii”, „a subculturii” etc.

Asadar, adolescenţa poate fi privită din unghiuri extrem de diverse, iar interpretările condiţionărilor şi transformărilor care intervin în această perioadă sunt complexe. Adolescenţa este privită de multi autori ca fiind o perioadă foarte „dificilă”a vieţii, în care indivizii sunt puternic stresaţi şi instabili afectiv, datorită faptului că trebuie să facă faţă unor schimbări spectaculoase, atât pe plan biologic, cât şi pe plan psihologic şi social. Unele dintre aceste schimbări se referă la schimbări fizice şi fiziologice importante, care au loc la pubertate şi la transformările specifice acesteia, care apar la nivelul comportamentului sexual.

Etimologic, termenul adolescenţă are originea în verbul latin adolescere care înseamnă a creşte, a se dezvolta, punând accent în special pe maturizarea biologică şi dezvoltarea psihologică specifică acestei vârste. Totodată, pe plan subiectiv, psihologic are loc un proces de schimbare a imaginii de sine, care intră în conjuncţie cu tendinţa adolescentului de a se autodefini. Această „creare” a unei noi identităţi are loc, adesea, prin raportarea la imaginea adultului sau prin opoziţia faţă de acesta şi adoptarea în schimb, unor norme sociale şi de grup prezente la ceilalţi tineri din aceeaşi generaţie.

Schimbări majore apar şi în plan social: adolescenţii petrec tot mai mult timp cu alte persoane de aceeaşi vârstă şi mult mai puţin timp cu părinţii şi familia, decât atunci când erau copii. Totodată, adolescenţa este perioada în care se iau decizii importante pentru dezvoltarea personală şi se fac planuri cu privire la viitor. De exemplu, în perspectiva alegerii unui traseu profesional, adolescenţii trebuie să decidă ce tip de liceu/facultate doresc să urmeze, ce examene să sustină, dacă să urmeze studii universitare sau să-si găsească un loc de muncă, etc. Chiar dacă adolescenţa este vârsta unor importante schimbări în viaţa unei persoane, nu este obligatoriu să fie însoţită – aşa cum s-a susţinut adesea – de conflicte şi crize adaptative dramatice. Cercetările realizate în ultimii ani asupra adolescenţei au arătat cu claritate faptul că aceste caracteristici depind mai ales de aspectul şi calitatea (autenticitatea) relaţiilor cu familia, şcoala şi grupul de prieteni, de contextul mai larg, cultural şi social în care adolescentul se dezvoltă.

Etape în cercetarea adolescenţei

În 1904, Stanley Hall lansează prima şi cea mai vastă lucrare despre această etapă de viaţă pe care o intitulează ADOLESCENŢA. Pornind de la acest moment de referinţă, pe parcursul ultimului secol vom observa conturarea a trei etape principale în evoluţia cercetărilor despre adolescenţă (Steiner & Lerner, 2004):

- Primele 6-7 decenii ale secolului XX sunt marcate de dezvoltarea marilor modele teoretice ale adolescenţei (Freud, Erikson, Hall). În această perioadă au fost realizate studii descriptive despre toate faţetele dezvoltării adolescentului: ritmurile dezvoltării, adaptarea, relaţiile cu egalii şi părinţii etc.

- Perioada care debutează cu anii ’70 şi până în prezent este marcată de preocupările de testare a ipotezelor şi verificare a teoriilor anterioare prin cercetări empirice. În aceşti ani, interesul s-a concentrat mai ales asupra găsirii unor explicaţii coerente pentru plasticitatea şi diversitatea dezvoltării, precum şi aplicarea cunoştinţelor teoretice în rezolvarea unor probleme practice acute.

- În prezent, cercetarea adolescenţei este considerată un capitol important al psihologiei dezvoltării, iar principalul său rol este acela de a veni în sprijinul practicienilor din domenii diverse, al dezvoltării de politici sociale sau educaţionale, astfel încât să ofere sprijinul necesar pentru asigurarea unui curs pozitiv al dezvoltării individului în particular şi al societăţii în ansamblu.