Consiliere

1. Integrarea consilierii în activitatea asistentului social

a. Definitia asistentei sociale; nivelele si dimensiunile sale

b. Strategii metodologice ale asistentei sociale

a. Definitia asistentei sociale; nivelele si dimensiunile sale

Asistenta sociala poate fi definita ca procesul prin care cetatenii beneficiaza de masuri de protectie sociala si de ajutor profesionist în vederea satisfacerii trebuintelor lor si a unei bune integrari în societate. Procesul de asistenta sociala consta în ansamblul activitatilor profesionale prin care persoanele pot beneficia de procesul de asistare în vederea rezolvarii sau ameliorarii situatiei lor.

În asistenta sociala problemele pot fi abordate la 4 nivele:

- nivelul individual, al unor persoane care au dificultati de adaptare la cerintele sociale sau au nevoie de diferite forme de protectie sociala;

- nivelul familial, la care persoanele beneficiaza de ajutor nu ca indivizi, ci ca membri ai unei familii (restructurarea comunicarii dintre membrii familiei, formarea unor deprinderi de rezolvare nonviolenta a conflictelor etc.).

- nivelul de grup se refera la munca cu grupuri de persoane care au caracteristici comune (abuz de substante, someri etc.).

- nivelul comunitar abordeaza probleme sociale (lipsa locurilor de munca, conflicte etnice etc.) prin mobilizarea cât mai multor membri ai unei comunitati în vederea rezolvarii acestor probleme.

La toate cele 4 nivele activitatea asistentiala are doua dimensiuni principale:

- dimensiunea economica vizeaza alocarea unor ajutoare financiare si materiale persoanelor care nu reusesc sa se autosustina la un moment dat în viata (într-o situatie de criza), sau în mod cronic;

- dimensiunea psihosociala se refera la munca desfasurata cu persoane, familii, grupuri, comunitati pentru a determina schimbari în comportamentul lor adaptativ si în integrarea lor în comunitate. În acest sens asistentul social desfasoara activitati cu caracter educativ sau terapeutic. În munca directa cu clientii asistentul social încearca sa determine schimbari în atitudinile clientului / grupului fata de propriile lor probleme si sa dezvolte capacitatea lor de rezolvare de probleme (Roth – Szamosközy, 2003).

Indiferent de caracterul problemei abordate (economic sau psihosocial) si de nivelul la care lucreaza (individual, familial, de grup sau comunitar), asistentul social poate avea si rolul de consilier. Unii asistenti sociali, psihologi si alti specialisti considera ca activitatea de consiliere se integreaza în strategia generala a muncii asistentiale. Altii privesc consilierea ca pe o metoda autonoma, care este realizata de consilieri special formati pentru acest tip de activitate. În acest capitol vom discuta despre cele doua mari strategii metodologice ale asistentei sociale si locul pe care îl ocupa consilierea în cadrul acestor strategii. În urmatoarele capitole vom vorbi despre activitatea de consiliere ca activitate independenta.

b. Strategii metodologice ale asistentei sociale (modelul medical si

modelul interventiei)

În asistenta sociala pot fi delimitate doua mari strategii metodologice: modelul medical (casework) si modelul interventiei. În prezent, în practica asistentiala sunt utilizate ambele modele.

Modelul medical, dupa cum arata si denumirea, provine din medicina. La sfârsitul secolului al XIX-lea era o strânsa legatura între asistenta medicala si cea sociala. Primele asistente sociale erau de fapt asistente medicale care urmareau evolutia pacientului în mediul sau familial si profesional, dupa încetarea tratamentului medical. În acest fel asistenta sociala a preluat strategiile de interventie, teoriile si limbajul medical.

În modelul medical problemele psihosociale cu care se confrunta indivizii si familiile sunt privite ca niste “boli” pe care asistentii sociali le pot diagnostica si trata. Asistentul social este considerat a fi factorul principal al rezolvarii problemelor sociale. Clientul este relativ pasiv, el nu trebuie sa faca altceva decât sa primeasca tratamentul cu încredere si sa astepte vindecarea.