Consiliere

I.1. DELIMITĂRI CONCEPTUALE

În demersul ei de atingere a idealului educaţional (dezvoltarea liberă, integrală şi armonioasă a individualităţii umane) şcoala românească modernă nu mai poate ignora starea de bine şi de sănătate fizică, psihică, spirituală şi socială a elevilor săi în numele nevoii de performanţe şcolare. Şcoala nu poate şi nu trebuie să devină o instituţie segregată de individ, societate şi viaţă, ci să reprezinte un mediu favorizant dezvoltării personalităţii autonome şi creative. Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului, ameliorarea şi înlăturarea aspectelor atitudinale şi psihocomportamentale indezirabile social, ce pot apare în procesul educaţional, fac necesară o activitate sistematică de consiliere psihopedagogică.

În sens larg, consilierea reprezintă o acţiune complexă prin care “se urmăreşte sugerarea modului de a proceda sau a modului de comportare ce trebuie să fie adoptat într-o situaţie dată sau, în general, în viaţă şi activitatea cotidiană” (Tomşa, 1996). Consilierea este o relaţie guvernată de principii, caracterizată de aplicarea uneia sau mai multor teorii psihologice şi a unui set recognoscibil de deprinderi de comunicare la preocupările intime ale subiectului (clientului), la problemele şi aspitraţiile sale. Asociaţia Britanică pentru Consiliere (1985), subliniază că oamenii se angajează într-o situaţie de consiliere atunci când persoana ce ocupă, în mod obişnuit sau temporar rolul de consilier, oferă sau este dispus explicit să ofere timp, atenţie, respect unei alte persoane ce manifestă o nevoie de asistenţă de specialitate. Sarcina consilierului este de a oferi cleintului posibilitatea să exploreze, să descopere şi să clarifice modalităţi de a trăi, dispunând de mai multe resurse şi îndreptându-se spre o cât mai bună existenţă (Fetham şi Dryden, 1993).

Consilierea psihopedagogică este un proces complex ce descrie relaţia interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, şi o altă persoană care solicită asistenţă de specialitate, clientul (Egan, 1990). Relaţia dintre consilier şi persoana consiliată este una de alianţă, de participare şi colaborare reciprocă.

Există mai multe forme de consiliere:

• Informaţională- oferirea de informaţii pe domenii/teme specifice;

• Educaţională- oferă repere psihoeducaţionale pentru sănătatea mentală, emoţională, fizică, socială şi spirituală a copiilor şi adolescenţilor;

• De dezvoltare personală- vizează formarea de abilităţi şi atitudini care permit o funcţionare personală şi socială flexibilă şi eficientă în scopul atingerii stării de bine;

• Suportivă- oferirea de suport emoţional, apreciativ şi material;

• Vocatională- dezvoltarea capacităţii de planificare a carierei;

• De criză- asistarea psihologică a persoanelor aflate în dificultate;

• Pastorală-asistenţă din perspectivă religioasă.

• Psihopedgogică – asistarea şi/sau consilierea elevilor şi personalului didactic.

Consilierea psihopedagogică în şcoală trebuie să fie “unitatea a trei secvenţe operaţionale : diagnostic-constatativă, formativ-profilactică şi terapeutică- recuperatorie” (Golu, P.,1993). Consilierea reprezintă un proces de acordare a asistenţei psihopedagogice elevilor şi celorlalte persoane implicate în procesul educaţional. Ch. Patterson susţine că acest proces dezvoltă o relaţie interpersonală între consilier şi unul sau mai mulţi clienţi (elevi, părinţi, profesori), folosind metode psihologice, derivate dintr-o cunoaştere sistematică a personalităţii umane. Acelaşi autor menţionează că scopul consilierii psihopedagogice este de a îmbunătăţi sănătatea mintală a consiliaţilor şi astfel de a provoca o schimbare voluntară în atitudinile şi comportamentul clientului.

Consilierea este şi un proces de învăţare menit să orienteze clientul spre acţiune (Egan, 1990). Comportamentul problematic (observabil, măsurabil şi evident) este rezultatul învăţării inadecvate. În timpul consilierii elevul, profesorul sau părintele se simte investit cu puterea de a-şi accepta şi recunoaşte situaţiile de viaţă problematice, de a găsi soluţii alternative şi de a crea propriile strategii de rezolvare a problemelor.

Din perspectivă constructivistă, consilierea se bazeză pe ipoteza conform căreia nu există o singură realitate atotcuprinzătoare. Fiecare persoană este expertă în propria viaţă, îşi construieşte existenţa în conexiune cu mediul înconjurător, decelând semnificaţii fundamentate din propriile experienţe de viaţă. Astfel, problemele consiliaţilor pot fi rezolvate prin descoperirea şi valorificarea resurselor interne şi satisfacerea nevoilor clientului.

În literatura de specialitate se constată că unii autori identifică consilierea psihopedagogică cu psihoterapia. C.H. Patterson a relizat o comparare sistematică a celor două domenii prin prisma a trei criterii:

• Gradul de severitate al problemei clientului. Consilierea psihopedagogică ajută persoanele normale să depăşească obstacolele apărute în calea dezvoltării lor, în timp ce psihoterapia se ocupă de persoanele a căror dezvoltare emoţională a fost grav afectată şi distorsionată. Dificultatea apare în ceea ce priveşte separarea subiecţilor normali de cei nevrotici sau psihotici.

• Natura problemelor cu care se confruntă clientul. Consilierea psihopedagogică este centrată pe problemele cognitive (probleme ale realităţii, ale mediului, de natură situaţională) în timp ce psihoterapia se axează pe problemele afective ale persoanei (conflicte interne de personalitate).

• Scopurile consilierii şi psihoterapiei. L.E.Tyler considera că psihoterapia este direcţionată spre o schimbare de personalitate în timp ce consilierea psihopedagogică reprezintă “un proces al cărui scop nu este o schimbare a persoanei, ci de a-l face pe individ să utilizeze şansele pe care le are pentru a putea face faţă problemelor vieţii.” (Tyler, 1961).

Asemănările dintre consilierea psihopedagogică şi psihoterapie vizează:

• Metodele utilizate ;

• Finalităţile ;

• Sunt procese de influenţare interpersonală reciprocă ;

• Se adresează nivelului conştient al organizării psihice.

Consilierea psihopedagogică nu se identifică cu cea educaţională. Prima dintre ele este realizată de către psihologul şcolar în cabinetul de consiliere, iar cea de a doua se desfăşoară de către profesorul abilitat pentru astfel de activităţi în cadrul orelor de dirigenţie. Diferenţele de tematică între cele două domenii sunt expuse în tabelul 1.