Didactica - știință sau artă

Motto: Cu fiecare pas înainte, cu flecare problema pe care o rezolvam, noi nu numai ca descoperim probleme noi si nerezolvate, dar descoperim ca ceea ce credeam ca e sigur si neîndoielnic este, de /apt, nesigur si insecurizant.

(Karl Popper)

Didactica generala este o disciplina fundamentala în cadrul sis¬temului stiintelor pedagogice având ca obiect procesele concrete de predare-învatare ce se desfasoara în context scolar. Ea defineste con¬ceptele de baza privind realizarea procesului de învatamânt, ela¬boreaza principiile generale ale predarii si învatarii, emite teorii expli¬cative si actionale asupra clîcientizarii activitatii instructiv-educative.

Dat fiind obiceiul ci expres de preocupari, didactica generala este asimilata teoriei instruirii, definita, la rândul ei, ca subteorie a teoriei despre educatie (Eugen Noveanu, 1982)'. Preferinta pentru un concept sau pentru celalalt este motivata de intentia accentuarii laturii teoretice (teoria instruirii ca teorie despre practica educationala!) sau aceea a accentuarii referentialului (didactica generala ca practica educationala vazuta din perspectiva teoretica!). în detaliu, teoria in¬struirii defineste subcomponentele procesului educational: procesul de învatamânt, obiectivele pedagogice, continutul învatamântului, meto¬dologia didactica, proiectarea pedagogica a procesului de învatamânt) pe care, în varianta sa de didactica generala, le orienteaza catre practi¬cile educationale concrete, stabilind criterii de normativitate.

1 Eugen Noveanu în: Didactica, (coord. Dumitru Salade), EDP, Bucuresti, 1982.

Considerat din punct de vedere istoric, domeniul didacticii rele¬va efortul de configurare a unui corp coerent de idei cu privire la realizarea proceselor de predare-învatare în contextul institutiei scolare.

Termenul ca atare pare sa fi fost folosit pentru prima oara în forma sa adjectivala, didactic, în perioada Evului Mediu. Marele Larousse enciclopedic mentioneaza ca el se regaseste în documentele medievale înca de pe la 1554. Etimologic, originea termenului trebuie cautata în grecescul didaktikos, utilizai pentru a desemna un gen de expunere ce avea ca subiect prezentarea unei doctrine, a unor cunos¬tinte cu caracter stiintific sau tehnic.

Asocierea lui cu activitatile scolare a fost realizata de catre gân¬ditorul ceh .lan Amos Comensky (pe numele lui latinizat, Comenius), autorul operei pedagogice Didactica Magna ce aparea în prima ei editie, cea ceha, în 1649, iar în cea latinizata în anul 1657. Comenius definea didactica drept arta de a învata pe toti totul.

De atunci încoace Didactica s-a afirmat ca ramura practica a pedagogiei, centrata pe ideea optimizarii proceselor de învatare în care sunt implicati, deopotriva, profesorii si elevii.

Unii autori delimiteaza trei etape distincte în procesul funda¬mentarii didacticii ca discurs pedagogic autonom (Cristea Sorin, 1998), respectiv: etapa traditionala de tip magistrocentrist (secolele XVII-XIX), când accentul principal se punea pe activitatea de predare, etapa didacticii moderne (sfârsitul secolului al XlX-lea, începutul se¬colului al XX-lea) ce descoperea relatia predare-învatare si determi¬narile ei psihologice si sociologice, etapa postmoderna (a doua juma¬tate a secolului XX) care punea accent pe raportul predare-învatare-evaluare.