Intervenții psihopedagogice în ADHD

precursorii ADHD-ului contemporan au fost sindroamele numite ”disfuncție minimală a creierului”, ”deteriorare minimală a creierului” și ”reacție hiperkinetică”.

în aceste definiții timpurii, sindromul care era studiat includea un set larg de probleme, cuprinzând adesea dificultăți de învățare, tulburări ale motricității și ale coordonării și chiar tulburări ale somnului.

Până în ani 1960, acest sindrom devenise mult prea cuprinzător pentru a asigura un diagnostic, tratament sau o cercetare eficientă (Clements și Peters, 1962).

În următorii ani se fac demersuri pentru a indentifica esența ADHD-ului și pentru a separa dificultățile de învățare și deficiențele motorii în categorii separate.

Așadar, în anii 1980, DSM-III a adoptat termenul de deficit de atenție (ADD), reliefând convingerea conceptuală că principala disfuncție în acest sindrom este legată de atenție (în particular, probleme ale vigilenței și ale atenției susținute).

DSM-III a propus trei dimensiuni comportamentale (de exemplu, distractibilitatea, hiperactivitatea și impulsivitatea) în definiția sa a deficitului de atenție (ADD) (APA, 1980).

Toate cele trei dimensiuni trebuiau să fie prezente pentru deficitul de atenție cu hiperactivitate.

DSM-III a inclus un al doilea tip de deficit de atenție, numit deficit de atenție fără hiperactivitate, în care copilul nu prezintă un nivel semnificativ al hiperactivității. DSM-III-R (APA, 1987) a eliminat această distincție, stabilind o singură dimensiune comportamentală și a redenumit tulburarea ca deficit de atenție cu hiperactivitate reflectând ambele probleme, reflectând atât problema legată de lista criteriilor ce trebuiesc îndeplinite, cât și cea legată de întrebarea dacă esența deficitului este cu adevărat distractibilitatea.

DSM-IV a reținut denumirea de deficit de atenție cu hiperactivitate (ADHD), dar a stabilit o listă modificată a criteriilor ce trebuiesc îndeplinite. A restabilit o schemă a subtipurilor bazată pe cele trei dimensiuni: ADHD tipul predominand neatent, ADHD tipul predominant hiperactiv-impulsiv și ADHD tipul mixt.

În contextul apariției DSM-V, cercetările din acest domeniu trebuie să ia în considerare excesul ipotezelor referitoare la

disfuncțiile centrale ale deficitului de atențíe, incluzând impulsivitatea (lipsa aprecierii temporale a recompensei),

atenția (în particular când se pune accentul pe executarea funcțională și vigilența) și

inconsistența oferirii răspunsului.

Ca urmare a cercetărilor realizate în domeniu, au reieșit diverse modele care au propus existența unor multiple probleme esențiale, punând accentul pe o structură bi-dimensională.

Aceste două dimensiuni au fost conceptualizate astfel:

(a) distractibilitatea, care include elemente conceptuale ca dezorganizarea și lipsa executării sarcinilor, și

(b) hiperactivitatea/impulsivitatea, care includ elemente conceptuale ca lipsa aprecierii recompensei, dezinhibiția socială, intruzivitatea și dereglarea emoțională.

Cea de-a doua dimensiune se suprapune cu tulburarea de conduită și cu tulburarea opoziționismului provocator, pe când prima dimensiune are tendința de a se suprapune peste dificultățile de învățare

(Frick și Nigg, 2012).