Limbajul Mimico-Gestual

Curs nr.1

Introducere în comunitatea persoanelor surde

În ultimele trei decenii s-au amplificat preocupările faţă de persoanele cu handicap auditiv, mai ales în urma cercetărilor efectuate de lingvistul american William Stokoe în 1960, care a arătat că limbajul gestual al surzilor din America este un limbaj real ce are toate caracteristicile şi funcţiile principale ale limbajelor umane. Această observaţie uluitoare pentru acea vreme nu prea îndepărtată este astăzi extinsă la limbajul gestual al surzilor din toate ţările. Primele cercetări au fost urmate de tot mai multe investigaţii asupra „limbajului semnelor” desfăşurate de cercetători auzitori şi surzi, mai ales în Danemarca, Finlanda, Suedia, Spania, Franţa, Germania ş.a. În Statele Unite ale Americii şi în alte ţări s-au creat adevărate instituţii de cercetări asupra limbajului şi surditaţii şi s-a accelerat formarea de interpreţi în limbajul gestual şi a celui specific persoanelor cu surdocecitate. În cadrul unor prestigioase universităţi europene şi americane, cu colaborarea Asociaţiilor Naţionale ale Surzilor, aceste organizaţii au devenit tot mai active în lupta pentru recunoaşterea limbajului gestual şi obţinerea acceptării surzilor ca minoritate lingvistică în cadrul populaţiei majoritare.

În ceea ce priveşte abordarea persoanelor cu handicap, în societate există actualmente două modele, unul medical, cu adânci rădăcini în societatea tradiţională, care consideră persoanele cu handicap ca fiinţe cărora le lipseşte ceva şi care au nevoie de protecţie şi de intervenţii în diverse sfere. Accentul este pus pe defectele pe care le are o persoană surdă în comparaţie cu o persoană auzitoare. Prin urmare, alegând persoana auzitoare ca ,,model”, obiectivul acestei concepţii este acela de a ,,vindeca” persoana surdă ca să obţină o vorbire şi un auz mai bun. Observăm că într-o societate de auzitori persoana surdă apare în rolurile consecutive de pacient al medicilor audiologi, de elev, de client al serviciilor sociale şi de angajat asupra căruia se năpusteşte o întreagă armată de educatori din şcolile speciale sau de masă, de logopezi care se străduiesc să-i facă „să vorbească normal”, de chirurgi experţi în implant cohlear, de consilieri pe probleme de sănătate mintală şi de orientare şcolară şi profesională, psihologi, asistenţi sociali, cercetători, preoţi, etc. H. Lane (1996), subliniază că toate aceste servicii şi intervenţii sunt necesare şi bine intenţionate iar unele dintre acestea sunt apreciate de persoanele surde. Această armată de profesionişti nu a reuşit, totuşi, să ducă la scăderea gradului de discriminare la care sunt supuşi surzii pe piaţa muncii şi nici la creşterea gradului de toleranţă al societăţii faţă de surzi sau a sprijinului de care au nevoie aceste persoane.

Cei care se opun acestei perspective medicale sunt experţii în sociolingvistică şi antropologie culturală. Ei se concentrează pe ceea ce are persoana surdă, nu pe ceea ce nu are. Această abordare socio-culturală se bazează pe realitatea din colectivitatea surzilor, pe experienţa pe care o au ei, pe modalităţile lor de a-şi rezolva problemele, pe resursele lor şi nu pe slăbiciunile lor care ar putea fi prezente şi în rândul auzitorilor. Un alt concept care ar putea fi abordat într-un viitor nu prea îndepărtat consideră aceste persoane ca o variaţie normală în cadrul populaţiei generale. Abordarea medicală datează de peste 300 de ani şi este profund ancorată în conştiinţa contemporanilor noştri, fiind reflectată în multe domenii ale vieţii cotidiene, dând naştere la atitudini discriminatorii ce iau uneori forme aberante. După cum se menţionează şi în „Manifestul disabilităţii (handicapului) în România”, persoanele cu disabilităţi nu sunt respectate ca persoane cu drepturi egale şi nu li se recunoaşte valoarea şi demnitatea umană. Deciziile care se iau la nivel legislativ au loc fără consultarea persoanelor în cauză şi de multe ori ele constituie o violare a drepturilor umane.

Se cunoaşte că există numeroase tipuri de disabilităţi (intelectuale, fizice, motorii, psihice, etc.) care au unele elemente comune dar şi unele diferenţe specifice. Dacă comparăm aceste elemente comune cu valorile şi obiectivele comunităţii surzilor, vom constata că surzii au priorităţi cu totul diferite. În primul rând, surzii nu recunosc că au o disabilitate. Ei au propria identitate ca persoane surde în comparaţie cu, de exemplu, handicapaţii mental care de multe ori nu-şi dau seama ce sunt. Surzii nu cred că este ceva rău să fii surd şi de multe ori ei doresc să aibă copii surzi pentru a transmite cultura şi valorile ei (H. Lane, 1996). Apoi, persoanele cu disabilităţi urmăresc să obţină o mai bună îngrijire medicală, servicii de reabilitare şi de asistenţă personală (care să-i ajute să se îmbrace, să mănânce sau să-i plimbe) care să le ofere, în final, o viaţă îndependentă. Înterpreţii de care au nevoie surzii nu pot fi incluşi în categoria de asistenţi personali, deoarece aceştia îşi oferă serviciile atât pentru auzitori cât şi pentru surzi. Obiectivele principale ale surzilor se referă la recunoaşterea oficială a limbajului gestual, folosirea lui ca mijloc de instruire în şcoli, la locul de muncă sau a interpreţilor oriunde este nevoie pentru facilitarea comunicării cu autorităţile.