Logopedie

Comunicarea reprezintă activitatea fundamentală prin care o persoană face schimb de idei, cunoştinţe, sentimente, prin mijloace verbale sau nonverbale, cu o altă persoană. Astfel, comunicarea implică cel puţin două persoane - un emiţător şi un receptor, a unui canal de comunicare şi a unui cod comun. Între emiţător şi receptor există o relaţie de reversibilitate, in sensul că în orice moment rolurile se pot inversa, iar aceasta reprezintă una dintre condiţiile unei comunicări reale.

Comunicarea verbală este specifică omului, singura specie care posedă limbaj articulat ca instrument esenţial de comunicare. Geneza limbajului conduce către ideea că acesta a apărut din nevoia interioară a individului de a comunica cu ceilalţi, având la bază şi un potenţial genetic pentru formarea şi dezvoltarea limbajului articulat. Din perspectiva filogenetică, valoarea comunicării verbale s-a perfecţionat datorită factorului social, în sensul că emiţătorul şi receptorul (în condiţii de reversibilitate) şi-au perfecţionat şi nuanţat mesajul, centraţi pe acelaşi model informaţional intern şi raportaţi la un referent comun.

Comunicarea verbală este susţinută şi îmbogăţită de comunicarea nonverbală - totalitatea expresiilor mimice, pantomimice şi comportamentelor gestuale - şi de comunicarea paraverbală - elemente de expresivitate de tipul intonaţie, accent, tonalitate, ritm şi fluenţă.

Limbajul reprezintă un proces şi, totodată, o activitate psihică, desfăşurată ca o competenţă proprie umană, care implică înlănţuirea unor operaţii de codificare-decodificare a conţinuturilor psihice la nivel mintal, precum şi exprimarea verbală, articulată a acestor conţinuturi, în cadrul comunicării. Limbajul are multiple forme de desfăşurare şi manifestare: limbaj pasiv (centrat pe înţelegere) sau activ (centrat pe transmitere); limbaj oral sau scris; limbaj interior (primul în geneza limbajului la nivel individual şi de care depinde întreaga planificare mintală ;i legătura cu sinele); limbaj verbal şi nonverbal.

Comunicarea şi limbajul reprezintă eşafodajul structurii psihice, prin care se dezvoltă şi se exprimă personalitatea umană, integrată în social. De la primele momente de viaţă, achiziţiile pe aceste planuri se produc treptat, iar calitatea şi cantitatea acestora constituie fundamente pentru construcţia ulterioară la nivel psihic şi, implicit, la nivel de personalitate.

II. LOGOPEDIA ŞI TULBURĂRILE DE LIMBAJ

Logopedia este ştiinţa care se ocupă cu studierea şi dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor acestuia.

Logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea şi aplicarea la realităţile practice a ideilor referitoare la psihologia limbajului şi tulburările de vorbire. Obiectivele Logopediei se referă în principal la:

- cunoaşterea şi prevenirea factorilor care pot determina tulburări de limbaj,

- studierea simptomatologiei tulburărilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor de corectare,

- cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale tulburărilor de limbaj asupra comportamentului şi personalităţii

- elaborarea metodologiei de diagnoză şi prognoză,

- formarea specialiştilor în domeniu.

Tulburările de limbaj reprezintă abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi al perceperii, începând de la dereglarea componentelor cuvântului şi până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă. Vorbirea, cu articularea sunetelor şi respectarea formei gramaticale, limbajul în genere se constituie în urma unui proces de învăţare, în decursul dezvoltării ontogenetice, bazându-se pe integritatea anatomică şi funcţională a aparatului fono-articulator, ca şi pe funcţionarea normală cerebrală, în condiţii sociale normale. Atunci când una sau mai multe dintre aceste condiţii nu sunt respectate, din varii motive, se instalează tulburările de limbaj.

Tulburările de limbaj se diferenţiază de particularităţile vorbirii individuale prin câteva caracteristici:

- neconcordanţa dintre modul de vorbire şi vârsta cronologică a vorbitorului - până la 4 ani, defectele de pronunţie constituie o manifestare în limite fiziologice, dar ulterior defectele de limbaj implică nuanţă defectologică şi necesită tratament logopedic;

- caracterul staţionar al tulburărilor de limbaj - dacă defectele de limbaj nu se lichidează de la sine odată cu înaintarea în procesul normal de învăţare şi cu maturizarea nervoasă şi fono-articulatorie, înseamnă că aceste tulburări trebuie supuse intervenţiei logopedice şi tratate ca tulburări de limbaj;

- susceptibilitatea mărită la complicaţii neuro-psihice - persoanele cu tulburări de limbaj pot înregistra complicaţii neuro-psihice, tulburări de conduită şi de personalitate, tocmai pentru că aceste tulburări influenţează negativ întreaga evoluţie a individului şi întregul său comportament, pot produce stagnări în dezvoltare sau chiar regresii. De aceea, cu cât intervenţia logopedică este mai timpurie, cu atât rezultatele sunt mai bune, iar deyvoltarea copilului are mai puţin de suferit;

- necesitatea aplicării unei intervenţii logopedice.

III. CAUZELE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Cauze prenatale: intoxicaţii, infecţii, sarcină toxică, boli infecţioase ale gravidei, traumatisme fizice ale mamei sau fătului, traume psihice ale mamei.

Cauze post-natale:

- cauze organice

- traume mecanice care influenţează dezvoltarea cerebrală, auzul sau aparatul fono-articulator

- infecţii şi intoxicaţii cu substanţe chimice, medicamentoase, alcool

- procese inflamatorii la nivel cerebral (encefalită, meningită, alte afecţiuni de natură microbiană sau virală care pot afecta sistemul nervos central)

- boli infecţioase, contagioase sau virotice, în primul an de viaţă sau prima jumătate a celui de-al doilea an de viaţă

- malformaţii congenitale ale aparatului fono-articulator (despicătura labială, labio-maxilo-palatală, linguală, velopalatină, prognatism sau retrognatism grav)

- paralizii ale nervilor periferici sau ale nucleilor de origine

- cauze funcţionale în zona senzorială (recepţie) sau motorie (exprimare), care pot afecta expiraţia, fonaţia, articulaţia (dereglări nutritionale, deficienţe de auz, insuficienţe ale auzului fonematic)

- cauze psiho-neurologice, legate de structuri psihice şi/sau neurologice vulnerabile, cu implicaţii patologice, de exemplu handicap mintal, tulburări de memorie/atenţie, timiditate excesivă, anxietate, autism, retard general, infirmitate motorie cerebrală (leziuni piramidale, extrapiramidale), tulburări de personalitate.

- cauze psiho-sociale

- condiţii de mediu şi educaţie (substimularea, suprastimularea, modele greşite, structura familiei, condiţii de viaţă improprii, stări conflictuale, bilingvism greşit înţeles şi aplicat)

- relaţionarea cu adultul-îngrijitor (lipsa afecţiunii, hospitalism, abuz fizic şi/sau emoţional, pierderi)

- regimul zilnic de viaţă (alimentaţie, odihnă, tipuri de activităţi).

IV. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Prezentăm o clasificare elaborată de E. Verza (1982), care combină mai multe criterii de clasificare şi care are avantajul de a se regăsi cu uşurinţă în realitatea practicii logopedice.

1.Tulburări de pronunţie

-dislalie

-rinolalie

-dizartrie

2. Tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii

-bâlbâiala (balbism)

-logonevroza

-tahilalia

-bradilalia

-aftongia

-tulburări pe bază de coree

2.Tulburări de voce

-disfonia

-afonia

-fonastenia

3.Tulburări lexico-grafice (ale limbajului scris-citit)

-tulburări parţiale: disgrafie, dislexie

-tulburări totale: agrafie, alexie