Managementul Clasei de Elevi

• Să explice natura dinamică a managementului clasei de elevi

• Să asocieze capacitatea de schimbare cu nevoia de reformă în învăţământul românesc

• Să demonstreze necesitatea trecerii de la exercitarea unui management de conjunctură la implementarea unui management performant

• Să argumenteze sub aspect valoric funcţiile şi aportul managementului clasei de elevi în dezvoltarea organizaţiei şcolare

I. DINAMICA FORMĂRII ŞI CONDUCERII

GRUPULUI DE ELEVI

1. O ABORDARE MULTIDIMENSIONALĂ A GRUPULUI

Fiinţa umană a evoluat în decursul timpului ca parte integrantă a unui grup, care creează şi vehiculează valori, determină norme socio-profesionale şi se dezvoltă în cadrul unor structuri socio-culturale. T. Herseni (1982, p.513) susţine că: „Nu numai indivizii ca atare, dar şi omenirea, mai exact specia umană, este socială, în înţelesul că s-a născut, s-a format şi se dezvoltă până azi, exclusiv în forme colective de viaţă.”

În literatura de specialitate grupul este definit ca unitate de bază a lumii noastre sociale, constând într-un număr de indivizi care se află în relaţii de rol şi status, stabilite după o perioadă de timp şi care posedă un set de valori sau norme ce reglementează comportarea reciprocă, cel puţin în probleme ce privesc grupul .” (M. Sherif ,1969)

După 1970 asistăm la o abordare cognitivă a grupului, punându-se accent pe rolul individului în grup, pe categorizare. Se face distincţie între imaginea de sine şi self –concept. Se consideră că dacă imaginea de sine variază în funcţie de context, conceptul de sine este statornic, de durată, dă continuitate persoanei şi se manifestă în comportament. Identitatea socială reprezintă un segment al self-conceptului, iar influenţa referenţială se datorează proceselor cognitive.

Potrivit teoriei grupurilor, fundamentată de Durkheim, o grupare umană formează un microgrup social numai dacă îndeplineşte câteva cerinţe absolut necesare :

- obiective comune de acţiune ;

- sistem de norme şi valori ;

- condiţii materiale necesare manifestării practice ;

- reprezentării simbolice, semne distinctive ;

- structura sa permite satisfacerea nevoilor fiecărui membru al grupului ;

- existenţa relaţiilor interpersonale directe, de comunicare, afective, de muncă;

- continuitatea, ce conferă stabilitate temporală, formând şi dezvoltând relaţii multiple între membri săi ;

- procesele interioare sunt componentele evaluării calităţii grupului.

Conduita umană va fi abordată din multiple perspective prin raportarea sa la contextul în care aceasta se manifestă, dar şi la relaţiile de intercondiţionare dintre societate-organizaţie-grup-individ, la modul în care instituţiile socio-educaţionale influenţează dezvoltarea personalităţii umane. M. Florian (1983, p.484) apreciază că „ toate procesele individuale se desfăşoară în condiţii sociale şi toate procesele sociale există numai în şi prin conştiinţele individuale”.

Aşadar fiinţei umane îi sunt specifice:

- implicarea activă în contexte sociale diverse,

- stabilirea unor interacţiuni sociale ce asigură un suport real sentimentului apartenenţei şi celui ce vizează propria identitate.

Acestea se manifestă ca „ trebuinţe primare şi fundamentale ale omului, iniţial în grupul familial, căruia i se adaugă grupurile spontane şi cele educaţionale.”(I. Nicola, 1996, p. 266)

Grupul contribuie în mare măsură la satisfacerea unor nevoi individuale variate (biologice, psiho-sociale), care sunt fundamentale atât pentru supravieţuirea cât şi pentru evoluţia fiinţei umane. Swann (1987) afirmă că oamenii caută grupuri şi contexte sociale care să le confirme percepţiile şi eul şi care permit exprimarea caracteristicilor personale. Microgrupul social are o funcţie securizantă, de protecţie, fiind un suport în situaţii de stres. I.Radu (1994) remarca funcţia sa formativă, considerându-l creuzetul în care se conturează personalitatea. Comportamentul de grup va dobândi caracteristici dincolo de persoana concretă, individuală.

Primele experienţe de viaţă şi învăţare socială se produc în contextul grupului, ca apoi să se manifeste treptat dorinţa de asociere, răspunzând astfel celor două nevoi conflictuale: de a se diferenţia de alţii şi de a se identifica cu grupul. Apertenenţa la grup poate fi naturală sau voluntară. Baechler remarcă dispoziţia umană de a întemeia grupuri diferite ca unităţi de activitate : familii, echipe, organizaţii profesionale.

Psihologia socială a studiat grupul având în vedere obţinerea unor tehnici de intervenţie menite să optimizeze anumite situaţii practice. Teoria distinctivităţii optime promovează ideea că individul în evoluţia sa încercă să echilibreze cele două trebuinţe competitive, în sensul că, satisfacerea uneia (fuziunea cu grupul) o declanşează, activează pe cealaltă. (M. Brewer, 1983)

Pe acest fond apar şi se afirmă nevoi sociale complexe: de suport, de contact, de informaţii, evitarea anxietăţii, protecţia împotriva singurătăţii. Nevoia omului de comparare socială, formarea conceptului de sine prin raportarea la grupul cu care se identifică, dar şi la un alt grup, dezvoltă capacitatea de autoaprecierea. (Festinger, 1954)