Managementul Educațional

CAPITOLUL I

SISTEMUL DE EDUCAŢIE ŞI ÎNVĂŢĂMÂNT ÎN CONTEXTUL ECONOMIEI DE PIAŢĂ

1.1. CADRUL DE DESFĂŞURARE AL ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

1.1.1. Rolul statului în sistemul de învăţământ şi educaţie

Intervenţia statului în domeniul educaţional poate fi explicată în mod obiectiv şi raţional prin faptul că însăşi acţiunea de a învăţa în sine a unui individ impune altor indivizi efectuarea unor costuri semnificative sau poate, dimpotrivă, să aducă foloase substanţiale pentru alţi indivizi, neexistând posibilitatea compensării directe nici între cel care suportă efectiv costurile educaţionale şi cel care beneficiază de educaţie, nici între cel care, graţie educaţiei de care beneficiază, poate aduce altora beneficii semnificative. De asemenea, există şi o grijă normală şi inerentă, paternală, din partea factorilor responsabili la un moment dat, pentru copiii şi tinerii lipsiţi la o vârstă fragedă de responsabilităţi, fapt ce poate afecta nu numai învăţământul de specialitate ci şi educaţia generală pentru un comportament social.

Trebuie înţeles de la bun început că nu tot învăţământul înseamnă educaţie şi nici întreaga educaţie nu înseamnă învăţământ; există preocuparea reală pentru delimitarea noţiunii de „învăţământ” de cea de „educaţie” dar şi realizarea unui învăţământ de calitate, axat cu precădere pe educaţie şi având ca scop acumularea unor cunoştinţe generale şi de specialitate care să le permită celor care studiază să se poată perfecţiona în domeniile pe care le aleg.

Activităţile de intervenţie a statului în sistemul educaţional nu se pot limita sub nici o formă numai la activitatea de învăţământ; o societate stabilă şi democratică nu poate exista fără un nivel minim de pregătire, de instruire şi cunoaştere al majorităţii cetăţenilor şi fără acceptarea largă, din partea acestora, a unor valori civice comportamentale în cadrul unei societăţi libere.

În consecinţă, de binefacerile sistemului educaţional şi de învăţământ beneficiază nu numai tinerii de pe băncile şcolilor, colegiilor sau universităţilor ci toţi membrii unei societăţi şi societatea în ansamblul său. Educaţia membrilor unei societăţi conduce la un învăţământ de calitate, la o bunăstare pe termen lung şi la o siguranţă informaţională într-o lume stabilă şi democratică dar liberală în ceea ce priveşte volumul, calitatea şi veridicitatea informaţiilor acumulate printr-un sistem performant de învăţământ.

Este de dorit ca povara financiară impusă de cerinţele de şcolarizare să poată fi suportată de marea majoritate a familiilor în mod direct dar asta nu înseamnă că sistemul de învăţământ nu poate fi controlat, la modul general, în aşa fel încât să poată fi asigurat cel puţin un nivel minimal de acoperire a necesităţilor educaţionale şi de învăţământ din societate pentru un nivel minim de şcolarizare valabil pentru toată lumea dar şi pentru treptele ulterioare, superioare, accesibile tuturor tinerilor dar nu obligatorii.

Argumentele calitative sociale ale sistemului educaţional şi de învăţământ sunt mult mai evidente la nivelul treptelor inferioare de învăţământ, scăzând continuu pe măsură ce se ajunge pe o treaptă mai înaltă; este foarte greu însă să tragem linii de demarcaţie între diferitele niveluri de acumulare a cunoştinţelor şi importanţa acestora dar se ştie că cea mai mare parte a învăţământului general sporeşte valoarea elevului şi lărgeşte orizontul de instruire al viitorului student. Dacă părinţii sunt liberi să cheltuiască orice sumă pentru cumpărarea de servicii educaţionale prestate de instituţii private profitabile, de stat sau non-profit, asta nu înseamnă că statul, prin organisme abilitate, nu trebuie să asigure un nivel controlat al protecţiei sociale în învăţământ, garantarea respectării unor norme legale, un conţinut minimal comun al programelor de învăţământ care să conducă la un nucleu comun de valori, considerat necesar pentru stabilitatea socială.