Psihologia Educației

1. Statutul de ştiinţă al psihologiei educaţiei

Psihologia educaţiei /pedagogică /educaţională studiază în sens larg evoluţia psihicului în ontogeneză (de la naştere la maturitate) în condiţiile pe care le oferă educaţia prin toţi factorii săi (familie, şcoală, societate). În sens restrîns, însă, ea se identifică cu psihologia şcolară, care studiază copilul, cu personalitatea sa, în condiţile educaţiei primite în şcoală. Psihologia şcolară are în vedere numai vârstele de 6/7 - 18/19 ani.

Scopul psihologiei şcolare este sporirea eficienţei procesului informativ (instructiv) şi formativ (educativ, de dezvoltare a funcţiile şi capacităţilor psihice).

Psihologia educaţiei îndeplineşte condiţiile unei ştiinţe: are obiect propriu de cercetare, posedă un corpus specific de cunoştinţe şi utilizează metode proprii de cercetare, are legităţi, principii şi norme specifice.

1. Psihologia şcolară are obiect propriu de cercetare. Obiectul de studiu al psihologiei şcolare are trei componente de studiu:

a) Personalitatea elevului

b) Procesul instructiv-educativ

c) Contextul psihosocial al personalităţii şi al procesului instructiv-educativ

Este o ştiinţă interdisciplinară, cu caracter eminamente aplicativ, care studiază personalitatea copilului în perspectivă educaţională, dar şi invers, educaţia din perspectivă psihologică. Aspectele cele mai importante studiate de psihologia şcolară sunt:

- efectele pe plan psihic ale aplicării diferitelor metode de învăţământ

- efectele diferitelor metode de educaţie asupra personalităţii

- studiul aptitudinilor, în vederea orientării şcolare şi în carieră (OSP)

- comportarea elevilor în şcoală, familie şi societate, etc.

2. Deţine un corpus de cunoştinţe, achiziţii ştiinţifice specific.

3. Utilizează metode de cercetare în spiritul propriu al ştiinţei, deşi metodele sunt utilizate şi în alte ştiinţe, în special socio-umane.

Metode şi instrumente de cercetare ale psihologiei şcolare:

- Metode de colectare a informaţiei: observaţia, ancheta, experimentul, studiul de caz, anamneza, analiza produselor activităţii.

- Metode de interpretare: statistice (calculul corelaţiilor, analiza factorială, variaţională, calculul probabilistic, calculul semnificaţiei diferenţelor etc.), analiza de conţinut, metode psihometrice.

- Instrumente: teste, chestionarii, interviul (individual sau de grup), interviul prin tehnica focus-group.

4. Psihologia şcolară dispune de legităţi, principii, norme specifice.

Necesitatea studierii psihologiei educaţiei:

- Adaptarea educaţiei la particularităţile individuale şi de vârstă ale elevilor

- Rezolvarea cazului concret

- Suplinirea /consolidarea simţului psihologic şi/sau pedagogic

- Completarea fişei şcolare de către diriginte.

Dificultăţi de ordin psihologic întîmpinate de psihologia şcolară:

a. excepţii numeroase de la regula generală (Fiecare individ este ca toţi ceilalţi, seamănă cu unii şi nu seamănă cu nimeni altul”). Particularităţile individuale fac dificilă cunoaşterea elevilor şi trataentul lor educativ din partea profesorului, care ar trebui să fie tot atît de diferenţiat. Copiii au un caracter conturat încă din clasa I, judecînd totul prin prisma experienţei lor şi reacţionînd în mod particular.

b. fiecare copil este unic (datorită unicităţii adultului, complicată de specificul vârstei – transformările succesive)

c. diferenţele mari între profesor şi elev (interese, experienţă, cunoştinţe etc.) fac mai dificilă comunicarea şi cunoaşterea autentică a copilului de către profesori. De exemplu, un profesor, în memoriile sale, relatează un act de nedreptate din partea directorului şcolii, pe cînd avea doar 7 ani. Copilul venea în goană pe culoar şi, după colţ, s-a ciocnit cu directorul: „De ce fugi, l-a admonestat acesta, uită-te le mine, cînd m-ai văzut pe mine alergînd?”

d. cauze identice pot duce la efecte diferite, aceleaşi efecte pot fi rezultatul unor cauze diferite. (Goethe: “Cunoaşterea omului este cea mai înaltă performanţă a cunoaşterii în general”). Dacă la o nedreptate din partea profesorului sau a unui coleg, un copil vociferează şi altul tace, acesta din urmă poate avea resentimente, ostilitate care pot duce la acte vindicative, răzbunare.

e. De asemenea, unul şi acelaşi elev nu reacţionează întotdeauna la fel, nu este constant în comportamente reactive, ci în funcţie de momentul psihologic (starea de spirit într-un anumit moment).

2. Raportul psihologiei şcolare cu alte discipline: psihologice, pedagogice, fiziologia

2.1. Raportul cu disciplinele psihologice. Psihologia şcolară împrumută elemente atît din Psihologia generală, cît şi din alte ştiinţe care fac partea din marea familie a disciplinelor psihologice (Sistemul Ştiinţelor Psihologice – SSP): Psihologia genetică, psihologie diferenţială, psihologie socială.

În greaca veche psyché însemna suflet. Goclenius, foloseşte pentru prima dată această denumire în 1590, dar abia în sec. al 18-lea termenul de psihologie a început să desemneze disciplina de studiu pe care o cunoaştem. În antichitate preocupările de psihologie se refereau la “animus”, suflet. Aristotel a scris un tratat, “De anima”. Este cunoscută maxima latină: “Anima qua vivimus, animus quo sapinus” („Inima este aceea prin care trăim, sufletul cel prin care respirăm”).