Rolul Familiei în Dezvoltarea Copilului

Familia, mediu prioritar pentru creşterea şi educarea copiilor

Prin caracterul său stabil şi coerent familia este mediul educogen primar, cu valenţe formative esenţiale pentru dezvoltarea normală a copilului. Apartenenţa copilului la familie este condiţionat de siguranţa afectiv materială si afectiv esenţială pentru dezvoltarea psihică, îndeosebi în etapele timpurii ale evoluţiei acestuia. Din această cauză separarea copilului de familie poate determina perturbări grave ale echilibrul lui biopsihic.

Familia este cel mai adecvat mediu de structurare intelectuală, afectivă si volitivă a personalităţii copiilor, climatul şi atmosfera familială devenind cadrul de ambianţă materială, spirituală și afectivă în care se vor forma copii. De aceea, eventualele carenţe materiale ale mediului și climatului familial, influenţează în mod negativ dezvoltarea psihocomportamentală a copiilor.

În prezent, familia ca unitate socială s-a modificat foarte mult atât la nivel structural, cât şi la nivel atitudinal în sensul creșterii ratei divorţurilor şi a tensiunilor şi conflictelor intrafamiliale. Situaţia existentă pe plan familial se poate răsfrânge negativ asupra maturizării fizio-psihice, fiziologice şi sociale a copiilor lăsând sechele în structura psihică şi de personalitate a acestora. În familiile de astăzi, legăturile sunt mai puţin durabile, pe considerentul că oamenii nu mai acceptă să convieţuiască împreună dacă nu se înţeleg bine, nici măcar de dragul unui copil, faţă de care au anumite responsabilităţi.

Se vorbeşte tot mai mult despre existenţa unei adevărate ,,crize” a familiei moderne. Această stare critică fi determinată de inversarea rolurilor soţ-soţie, de dispariţia unor roluri tradiţionale, de problemele materiale, sau de absenţa părinţilor din cadrul căminului pentru îndeplinirea sarcinilor socio-profesionale, ceea ce determină o mai slabă preocupare a lor, pentru educaţia copiilor.

Motivaţia de a deveni părinţi

Motivaţia de a deveni părinţi apare la un moment dat în evoluţia cuplurilor stabile. Pentru a duce la îndeplinire aceasta sunt necesare însă ajustări economice, sociale şi psihologice ale familiei. Motivaţia variază considerabil de la o cultură la alta. Uneori copilul este investit cu rolul de a menţine coeziunea familiei. Alteori este privit ca o ”datorie” a familiei.

Există trei forme ale dorintei unui cuplu de a avea copii şi anume motivaţia biologică, socială şi personală.

Motivaţia biologică a sentimentului matern are la bază instinctul de reproducere (perpetuarea speciei). Motivaţia biologică este stimulată neurofiziologic şi de aceea, se manifestă identic la toţi indivizii, fiind puţin influenţată de factorii de mediu.

Motivaţia socială nu este mai puţin importantă. Dragostea de mamă este pentru copil o sursă de securitate socială, dar şi o condiţie esenţială, care transformă copilul într-o fiinţă socială. Interacţiunea mamă-copil începe foarte precoce (de la naştere) şi este considerată un exemplu de interacţiune socială. Natalitatea unei societăţi este influenţată multifactorial, dar ţine şi de cultivarea sentimentelor de afecţiune faţă de copii. Dragostea faţă de copii este mai ales un produs al culturii şi nu al naturii, pentru că acest sentiment se spiritualizează prin educaţie. Bucuria de a-ţi vedea prelungită viaţa într-o fiinţă nouă, bucuria de a asista la achiziţiile surprinzătoare ale copilului, satisfacţia de a fi contribuit la naşterea unui om care să devină util societăţii, iată o parte din motivaţia socială a dragostei de mamă.

Motivaţia personală nu este lipsită de interes. Se ştie că dragostea pentru copii este o constantă a vieţii psihice feminine, iar afecţiunea faţă de copii este un proces dominant în psihicul femeii. Copilul reprezintă expresia supremă a autorealizării unei femei, concretizarea ideii de permanenţă, dincolo de hotarele existenţei personale. Copilul schimbă complet rolul şi statutul de până atunci al femeii, pe care o transformă în mamă. Nu numai statutul social al mamei se modivică, ci și auto-evaluarea.

După naşterea copilului, femeia capătă un ţel precis şi anume acela de a creşte şi proteja noua fiinţă, şi întreaga ei viaţă personală va fi marcată, până la sfârşit, de acest eveniment. Naşterea unui copil este un element psihofiziologic de echilibrare şi implinire a personalităţii femeii. Din cele mai vechi timpuri se cunosc efectele corectoare ale maternităţii asupra temperamentului femeilor.

Naşterea presupune un stress biologic (schimbări fiziologice dramatice) şi uneori, un stres psihosocial, fiind necesare noi responsabilităţi şi readaptări emoţionale. Responsabilitatea deosebită a femeii faţă de sarcina şi destinul viitorului copil fac din naştere o problemă de psihologie socială. Naşterea trebuie să devină un act responsabil, care să decurgă într-un climat psihic de calm şi încredere. Femeia va trebui să ştie că la naştere există durere, dar că aceasta este suportabilă şi acceptabilă. Numai anxietatea o amplifică, dându-i o coloratură patologică. Dacă un cuplu parental pierde unicul copil din cauza unui accident sau a unei boli incurabile, evenimentul este interpretat invariabil ca o dramă, iar foştii părinţi fac mari eforturi pentru redobândirea unui copil “înlocuitor”. Riscul este maxim pentru familiile cu copil unic.

Deşi nu este demonstrată existenţa unei “baze” biologice a dragostei tatălui faţa de copil, aceasta există şi derivă mai ales din calitatea relaţiei cu mama copilului. Intervin însă şi alţi factori cum ar fi gradul lui de cultură şi educaţie, compararea socială, experienţa personală de viaţă, sentimentul de mândrie masculină (copilul se constituie ca o dovadă indubitabilă a virilităţii). Obligaţiile pe care şi le-a asumat la întemeierea familiei fac ca tatăl să se implice imediat după naştere în îngrijirea lui cu dragoste, iar societatea modernă promovează modelul parental de creştere a copilului. Doar în culturile cu model tradiţional aceste sarcini revin în exclusivitate compartimentului feminin al familiei, înţeleasă într-un sens larg (coabitarea mai multor generaţii, care se implică în creşterea şi educarea copiilor).

Caracteristicile parentalitătii. În viaţa majorităţii adulţilor, unul dintre momentele importante este acela în care ei devin părinţi. Conceptul de “parentalitate” tinde să se substituie noţiunilor de “maternitate” şi “paternitate” pe care le subordonează.

Parentalitatea este o noţiune cu o sferă largă de cuprindere, cu un nivel de generalitate ridicat. Ea desemnează rolurile sociale ale părinţilor, responsabilităţile şi drepturile lor în raport cu proprii copii. Rossi, 1968 (apud. Turliuc, 2004) a identificat patru caracteristici ale parentalităţii:

- Presiunile culturale asupra persoanelor căsătorite de a avea copii, sunt foarte mari în special asupra femeilor.