Specificul activităților instructiv-educative la elevul cu deficiență de vedere și deficiențe asociate

1. PRINCIPII ORGANIZATORICE ALE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI PENTRU COPII CU DEFICIENŢĂ DE VEDERE

Didactica învăţământului pentru nevăzători este aceeaşi cu cea a persoanelor normale, se bazează pe aceleaşi principii şi metode didactice proprii întregului învîţământ. Ceea ce diferă sunt modalitîţile de aplicare a cerinţelor didactice la condiţiile, dificultăţile şi nevoile speciale ale elevilor nevăzători.

În organizarea educaţiei şi învăţământului pentru persoanele nevazătoare pornim de la cerinţele „Convenţiei pentru drepturile copilului” care a fost adoptată de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1989 (ratificată şi în ţara noastră în 1990). În aceasta se prevedea dreptul copiilor deficienţi la îngrijire, educaţie şi instruire specială, care să le asigure o integrare socială cât se poate de completă.

Un al doilea document este numit „Regulile standard privind egalizarea şsnselor pentru persoanele cu handicap”, care au fost adoptate de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite în 1993. Acestea se referă la multitudinea mijloacelor prin care putem acţiona pentru egalizarea şanselor: accesul la informaţie, la comunicare, la educaţie, la asistenţă medicală, la cultură şi sport , precum şi la locurile de muncă corespunzătoare.

În 1994 a fost publicată Declaraţia de la Salamanca asupra principiilor, politicilor şi practicilor în domeniul educaţiei şi a cerinţelor educaţionale speciale, care subliniază că fiecare copil posedă caracteristici, aptitudini şi necesităţi de învăţare proprii de care trebuie să se ţină seama în sistemele educaţionale.

Din aceste documente, precum şi din altele, internaţionale sau elaborate în ţara noastră se desprind anumite principii organizatorice generale ale educaţiei copiilor cu dizabilităţi. (M.Ştefan, 1994, pag.182)

1.Principiul prevenirii deficienţelor şi handicapului vizual-acest principiu se refreră la faptul că multe dintre cazurile de deficienţă de vedere pot fi prevenite prin luarea unor măsuri igienico-sanitare, economice şi sociale. Printre măsurile de prevenire a apariţiei deficienţei putem să precizăm câteva care sunt mai importante: lupta contra maladiilor şi malnutriţiei, asistenţa medicală pentru toţi copiii, ocrotirea sănătăţii mamelor în perioada pre-natală. Este vorba şi de prevenirea situaţiei în care, din cauze sociale şi educaţionale, incapacitatea vizuală duce la handicap.

2.Principiul egalizării şanselor de acces la toate formele şi gradele de învăţământ-astfel copilului deficient vizual trebuie să i se asigure un învăţământ de o calitate similară cu cel de masă, precum şi condiţii de învăţământ la fel de adecvate. Trebuie să i se acorde asistenţă psihopedagogică suplimentară şi condiţiile materiale necesare.

3.Principiul adaptări educaţiei speciale la cerinţele şi posibilităţile individuale ale fiecărui copil cu deficienţă vizuală- prin urmare educaţia trebuie să fie centrată pe elev, ca persoană, în raport cu caracteristicele lui fizice şi psihice, cu interesele şi trebuinţelelui. Trebuie de asemenea să se ţină cont de potenţialul şi resursele fiecărui copil pentru ca actul instructiv-educativ să atinga parametri cât mai înalţi.

4.Principiul intervenţiei educative precoce-cu cât educaţia se începe mai de timpuriu cu atât este mai bine pentru copil. Părinţii copiilor nevăzători ar trebui să primească asistenţă pedagogică pentru a şti cum să se poarte cu copilul şi pentru a-l putea îndruma spre o dezvoltare fizică şi psihică, care să înceapă încă din primele luni de viaţă. Un alt aspect important îl constituie educaţia ante-preşcolară şi preşcolară, care se poate realiza în instituţii speciale, dar şi în cele obişnuite cu ajutor suplimentar.