Tulburările de limbaj

Este binecunoscut faptul că limbajul constituie axul sistemului psihic, instrumentul care

face posibil fenomenul de conștiință. Psihologii definesc limbajul ca o conduită de tip superior ce

organizează, direcționează și ierahizează toate celelalte componente ale psihicului uman (Vrabie,

D., 2002, p. 101). Astfel, prin verbalizare percepțiile și reprezentările dobândesc semnificație,

memoria de lungă durată capătă consistență. De asemenea, în planul gândirii putem spune că

noțiunile, judecățile, raționamentul, abstractizarea și generalizarea sunt dependente de

dezvoltarea limbajului. Altfel spus, principiul verbalizării stă la baza explicării

comportamentului individului. Orice tulburare la nivelul limbajului se repercutează într-o

afectare a celorlalte procese psihice dependente de limbaj.

Tulburările de limbaj au o etiologie diversă (factori ereditari, malformații, factori neoroendocrini

etc.) și pot să apară atât la copiii normal dezvoltați intelectual, cât și la cei cu deficiențe

mintale sau senzoriale. În aceste cazuri, handicapul de limbaj reprezintă o formă secundară a

unui sindrom mai complex. Știința care se ocupă cu studierea și dezvoltarea limbajului, cu

prevenirea și corectarea tulburărilor acestuia este logopedia. Literatura de specialitate

consemnează următoarele tulburări ale limbajului:

A. Tulburări de pronunție sau articulație (dislalia, rinolalia, disartria);

B. Tulburări de ritm și fluență a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia,

aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);

C. Tulburări de voce (afonia, disfonia, fonoastenia, mutația patologică a vocii);

D. Tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia, disgrafia-agrafia);

E. Tulburări polimorfe (afazia, alalia)

F. Tulburări de dezvoltare a limbajului (mutismul electiv, retardul în dezvoltarea generală

a vorbirii);

G. Tulburări ale limbajului bazat pe disfuncțiile psihice (dislogia, ecolalia, jargonofazia,

bradifazia)

Prezentăm în continuare cele mai importante dintre tulburările de limbaj, din perspectiva

caracteristicilor și formelor de manifestare a acestora. Cunoașterea particularităților acestor

tulburări de către orice cadru didactic este extrem de importantă, atât din necesitatea identificării

acestora la nivelul elevilor, cât și din perspectiva susținerii și continuării terapiei logopedice cu

exerciții ce pot fi valorificate în cadrul activităților instructiv-educative.

A. Tulburările de pronunție sau articulație

DISLALIA

Definiție: Din punct de vedere etimologic, dislalia provine din gr. „dys” care înseamnă

greu, dificil, lipsă, și „lalein” care înseamnă a vorbi, ceea ce se traduce prin „dificultatea

vorbirii”.

Atunci când tulburarea de pronunție este provocată de afecțiuni de tip organic sau

funcțional ale organelor periferice ale vorbirii ce conduc la imposibilitatea emiterii corecte a unui

sunet (sau mai multe) vorbim de dislalie periferică. Dacă tulburarea de pronunție, articulație se

manifestată, după caz, prin deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea și inversarea sunetelor,

vorbim de o dislalie centrală sau de evoluție.

Caracteristici. Această tulburare nu apare doar la anumiti subiecți. Dimpotrivă, o

întâlnim atât la indivizi normal dezvoltați din punct de vedere psihic, cât și la indivizi care au

deficiențe senzoriale și/sau de intelect. De asemenea, nu există condiționări legate de vârstă.

Astfel, în perioada antepreșcolară dislalia apare pe fondul dezvoltării insuficiente a aparatului

fonoarticulator, precum și a sistemelor cerebrale responsabile de actul vorbirii. De cele mai

multe ori, în această etapă de vârstă eventualele tulburări de pronunție nu constituie motiv de

îngrijorare pentru părinți, mai ales dacă este vorba despre copii normal dezvoltați din punct de

vedere intelectual și al aparatului fonoarticulator. Totuși, dacă în intervalul 3- 6/7 ani se constată

persistența tulburării de pronunție, adultul trebuie să solicite începerea terapiei logopedice

individualizate, știut fiind faptul că recuperarea este posibilă și cu atât mai eficientă, cu cât

începe mai timpuriu. Dislalia este ușor de recunoscut, deoarece copiii dislalici fac sistematic

aceleași greșeli la anumite sunete, silabe sau cuvinte. Deși înțeleg vorbirea celor din jur și

stăpânesc conținutul cuvintelor, ei nu-l pot reda corect sub aspectul fonetic.

Etiologie. Apariția dislaliei poate fi pusă în legătură cu diferiți factori. Unii specialiști

consideră că dislalia este dependentă de factorii ereditari, moșteniți pe linie paternă și asociați și

cu unele insuficiențe motorii. Alți autori (Verza, E., 2003, p. 190) apreciază că dislalia se poate

datora: imitării unor persoane cu o pronunție deficitară; metodelor inadecvate de educație care nu

duc la stimularea vorbirii; încurajării copilului de către adult în pronunțarea peltică, pentru

amuzament; implantării defectuoase a dinților; anomaliilor aparatului bucal (buză de iepure și

gură de lup); deficiențelor cerebrale; insuficientei dezvoltări psihice a subiectului; deficienței

auzului (hipoacuzie, surzenie ușoară); slabei dezvoltări a auzului fonematic.

Tipologie. Dislalia se poate manifesta sub diferite forme, ceea ce a permis clasificarea

acesteia după diferite criterii (Vrășmaș, E.; Stănică, C., 1997, p. 110):

A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor: dislalia organică, generată de

anomalii ale organelor periferice ale vorbirii: maxilare, dinți, limbă, boltă palatină; dislalia

funcțională, ca urmare a funcționării deficitare a aparatului fono-articulator (neexersarea

mușchilor limbii, buzelor, vălului palatin, dezvoltarea insuficientă a atenției auditive).

B. După gradul de extindere a dislaliei: dislalie simplă (este afectat un singur sunet);

dislalie generală (sunt afectate mai multe sunete).

C. După întinderea și structurarea fonemului afectat: a) dislalia sunetelor: prin omisiune

de sunete (în pronunție, sunetul afectat lipsește); prin alterare (în pronunție, sunetul este alterat);

prin înlocuire de sunete (în locul sunetului corect se pronunță alt sunet); b) dislalia silabelor -

cuprinde tulburările în pronunția unor cuvinte.

D. După sunetele afectate: betacism și parabetacism (cand este afectat sunetul “b”);

capacism și paracapacism (cand este afectat sunetul “c”); deltacism și paradeltacism (tulburarea

sunetului “d”); fitacism și parafitacism (tulburarea sunetului “f”); gamacism și paragamacism

(afectarea sunetului “g”); hamacism și parahamacism (tulburarea sunetului “h”); lambdacism și

paralambdacism (afectarea sunetului “l”); mutacism și paramutacism (tulburarea sunetului “m”);

nutacism și paranutacism (cand este afectat sunetul “n”); rotacism și pararotacism (afectarea

sunetului „r”); sigmatism și parasigmatism (afectarea sunetelor „s”, „ș”, „z”, „ț”, „j”, „ci”, „ce”);

teltacism și parateltacism (tulburarea sunetului “t”); vitacism și paravitacism (tulburarea

sunetului “v”).

După cum se poate observa, în cazul dislaliilor de sunete denumirile specifice în cazul

alterării sau omiterii unui anumit sunet se construiesc din numele grecesc al fonemului afectat și

terminația „cism”. În cazul înlocuirii sunetului, cuvântului astfel format i se adaugă „ para”.

E. După numărul fonemelor afectate: dislalii monomorfe (este afectat un singur fonem);

dislalii polimorfe (sunt afectate mai multe foneme).