Arheologie biblică

Arheologia biblică este o disciplină teologică ce expune în mod ştiinţific situaţia naturală, religioasă, socială economică şi culturală a poporului Israel, de la origini până la anul 70 d. Hristos.

Privită din perspectivă istorică, Arheologia biblică alături de Arheologia creştină (disciplina care se ocupă de viaţa creştinismului primar), se poate încadra în Arheologia laică propriu-zisă (= ştiinţa care studiază trecutul istoric al omenirii pe baza interpretării urmelor materiale păstrate).

Sursa informaţiilor acestei discipline este constituită din mărturisirile de Sfintei Scripturi îmbinate cu cercetările istorice şi arheologice.

Focalizarea asupra poporului evreu se datorează interesului teologic pe care îl reprezintă în contextul preocupărilor lui Dumnezeu de a alcătui şi pregăti un popor adecvat pentru al primii pe Mesia, Răscumpărătorul păcatului Strămoşesc. Dumnezeu se revelează întotdeauna numai întru-un cadru determinat, pregătit adecvat pentru a-i recepta corect mesajul intenţionat.

Arheologia biblică oferă suportul necesar unei înţelegeri aprofundate în privinţa vieţii poporului evreu în contextul gândirii şi a mentalităţilor antice.

Pentru o corectă receptare a realităţilor exprimate în Vechiul Testament, Arheologia biblică oferă cadrul necesar deoarece moravurile, obiceiurile, expresiile şi concepţiile vehiculate atunci erau cu totul diferite faţă de ceea ce obişnuim astăzi.

O încercare de interpretare a textelor biblice fără a cunoaşte contextul cultural şi religios al acestora nu poate duce decât la concluzii pripite şi superficiale care întunecă imaginea reală pe care trebuie să o avem despre revelaţia Vechiul Testament şi în ultimă instanţă despre Dumnezeu. Cultul mozaic ar fi incorect înţeles iar relaţia strânsă cu cel creştin preluat în Biserica primară nu şi-ar mai găsi justificarea.

Necunoaşterea stării social-religioase a evreilor constituie o barieră fermă în calea înţelegerii contextului de activitate desfăşurată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru înnoirea lumii. Importanţa cunoaşterii corecte a revelaţiei Vechiul Testament pentru a înţelege pe cea din Noul Testament a fost recunoscută chiar de Mântuitorul Iisus Hristos când reproşa evreilor: Cercetaţi Scripturile, că socotiţi că în ele aveţi viaţă veşnică. Şi acelea sunt care mărturisesc despre Mine. Şi nu voiţi să veniţi la Mine, ca să aveţi viaţă!………Să nu socotiţi că Eu vă voi învinui la Tatăl, cel ce vă învinuieşte este Moise, în care voi aţi nădăjduit. Că dacă aţi fi crezut lui Moise aţi fi crezut şi Mie, căci despre Mine a scris acela. Iar dacă celor scrise de el nu credeţi, cum veţi crede în cuvintele Mele (Ioan 5, 39-40; 45-47).

În sinagoga din Nazaret Mântuitorul …S-a sculat să citească. Şi I s-a dat cartea prorocului Isaia. Şi deschizând El cartea, a găsit locul unde era scris: <<Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să binevestesc săracilor: M-a trimis să vindec pe cei zdrobiţi cu inima, să propovăduiesc robilor dezrobirea şi celor orbi vederea să slobozesc pe cei apăsaţi şi să vestesc anul plăcut Domnului>>(Isaia 61,1-2). Şi închizând cartea şi dând-o slujitorului, a sezut, iar ochii tuturor din sinagogă erau aţintiţi asupra Lui. Şi El a început a zice către ei: Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta în urechile voastre (Luca 4, 16-21). În această pericopă ni se dovedeşte cu prisosinţă importanţa doctrinară şi prefigurativă pe care o are Vechiul Testament faţă de învăţăturile Noului Testament, nu doar ca o concluzie a noastră ci ca o apreciere cu autoritate a însuşi Fiului dumnezeiesc conştient de faptul …că trebuie să se împlinească toate cele scrise de Mine în legea lui Moise, în prooroci şi în psalmi (Luca 24, 44).

Şi Sfinţii Apostoli au fost conştienţi de valoarea doctrinară a Vechiului Testament. Sfântul Apostol Pavel spune Legea ne-a fost călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24), iar învăţăturile conţinute constituie umbra celor viitoare (Coloseni 2,17; Evrei 10,1), care aveau să se împlinească în Noul Testament.

Evanghelistul Matei în intenţia de a dovedi că Iisus din Nazaret care a fost răstignit dar a înviat este Mesia prezis de profeţi recurge adesea la comparaţii între anumite evenimente din viaţa Mântuitorului şi proorocii vechi testamentare folosind formula …si acestea toate s-au făcut ca să se împlinească ceea ce s-a spus de Domnul prin Proorocul care zice (Matei 1, 22) sau …ca să se împlinească cuvântul spus de Domnul prin proorocul…(Matei II,15-23), atunci s-a plinit ceea ce se spusese prin Ieremia proorocul (Matei 2, 17).

Sfântul Apostol Pavel a evidenţiat rolul tipic pe care îl joacă Vechiul Testament în baza căruia persoane şi evenimente menţionate în vechile scripturi au un rol prefigurativ pentru evenimentele mântuitoare provocate de Întruparea Mântuitorului Iisus Hristos. Astfel El este Arhiereu Mare care a străbătut cerurile (Evrei 4, 14), şi S-a învrednicit de mai multă slavă decât Moise pentru că acela a fost o slugă credincioasă în casa stăpânului, pe când Acesta este Fiu al Stăpânului (Evrei 3, 3-5). Hristos este în veac Arhiereul nostru desăvârşit, preot după asemănarea lui Melchisedec (Evrei 7). Există un aşezământ (testament) care s-a învechit pentru că un alt Testament s-a înfiinţat şi i-a luat locul (Evrei 8). Există acum un alt cort al mărturiei …cortul cel mai mare şi mai desăvârşit, nu făcut de mână, adică nu din zidirea acesta (Evrei 9, 11), care este în cer Sfânta Sfintelor făcută de mâini (a fost)- închipuirea celei adevărate (Evrei 9, 24). Dacă sângele jertfelor Vechiului Testament aducea curăţirea trupului celor spurcaţi cu atât mai mult sângele lui Hristos, care, prin Duhul cel veşnic, S-a adus lui Dumnezeu pe Sine, jertfă fără de prihană, va curăţi cugetul nostru de faptele cele moarte, ca să slujiţi Dumnezeului celui viu? (Evrei 9,13-14).

Agar şi Sara sunt tip al celor două testamente (Galateni 4, 24-28).

Adam este chipul celui ce avea să vină(Romani 5,14), care poate fi numit Adam cel nou prin care … cei ce primesc prisosinţa harului şi a darului dreptăţii vor împărăţii în viaţă prin Unul Iisus Hristos(Romani 5,17).