Extras din curs

Preliminarii

Recunoaşterea canonică a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române de către Patriarhia Ecumenică, la 25 aprilie 1885, constituie un eveniment semnificativ pentru istoria vieţii bisericeşti şi de stat din regatul României, în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, şi pentru relaţiile inter-ortodoxe în genere.

Baza documentară istoriografică pentru studierea acestui subiect o constituie corespondenţa oficială dintre autorităţile politice şi bisericeşti din România şi Patriarhia Ecumenică, publicată în revista „Biserica Ortodoxă Română”, în anul 1885 . Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice a tipărit, de asemenea, în acelaşi an, o broşură în care au fost publicate piesele documentare cele mai importante pentru recunoaşterea autocefaliei . Documentele menţionate, la care se alătură şi unele fonduri documentare inedite din Arhiva Sf. Sinod, au constituit repere esenţiale pentru construirea discursului istoriografic bisericesc românesc pe această temă, în sec. al XX-lea.

Problematica autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost studiată într-un context mai larg, istoricii bisericeşti acordând o atenţie specială legilor de stat bisericeşti şi corespondenţei oficiale din perioada 1864-1885 care au exprimat procesul dificil şi îndelungat, la nivelul corespondenţei şi al tratativelor diplomatice politico-bisericeşti, de trecere de la stadiul proclamării autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române, din partea autorităţilor de stat româneşti, la 3 decembrie 1864, la cel al recunoaşterii ei canonice, din partea Patriarhiei Ecumenice, la 25 aprilie 1885. Desigur, a existat şi preocuparea de a analiza relaţia autonomie-autocefalie în trecutul îndepărtat al istoriei vieţii bisericeşti a românilor, din punct de vedere canonic-bisericesc.

Majoritatea studiilor de până acum, elaborate pe această temă, menţionează aşa numitele tratative diplomatice, înregistrate în primele luni ale anului 1885, care au pregătit întocmirea actelor oficiale cu referire la autocefalia bisericească, fără a dezvolta, însă, această idee. Primul care a adus în discuţie semnificaţia acestor „negocieri” politice bisericeşti pentru reglementarea relaţiei Bisericii Române cu Patriarhia Ecumenică, cu luarea în consideraţie, în mod direct necesar, a poziţiei Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, a fost ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie A. Sturdza, în anul 1894, în răspunsul adresat lui I. Kalinderu, succesorul episcopului Melchisedec Ştefănescu, în rândul membrilor Academiei Române . Lucrările întocmite ulterior, pe tot parcursul sec. al XX-lea, au reluat această informaţie, rămânând doar la stadiul menţionării ei.

Pe baza unui fond documentar inedit din cadrul Arhivei Diplomatice a Ministerului Afacerilor Externe al României, ne propunem identificarea mecanismului care a stat în spatele deciziilor oficiale ale autorităţilor de stat şi bisericeşti din această perioadă. Corespondenţa cu caracter confidenţial, personal sau oficial este foarte importantă pentru că dezvăluie gândirea politică-bisericească specifică pentru relaţia Stat - Biserică, şi invită la o înţelegere mai adecvată a atitudinii Patriarhiei Ecumenice faţă de acţiunile de stat şi bisericeşti din România şi a raportării instituţiilor decizionale la principiile teritorial şi etnic specifice autonomiei şi autocefaliei bisericeşti în genere.

I. Cadrul juridic al corespondenţei diplomatice

Corespondenţa diplomatică pe tema autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române a fost purtată la nivelul Ministerului Afacerilor Externe şi al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice cu trimişii extraordinari - miniştri plenipotenţiari ai Legaţiei României la Constantinopol . Preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost, în această perioadă, liberalul Ion C. Brătianu .

Trimişii extraordinari - miniştri plenipotenţiari din Constantinopol au avut un rol esenţial în demersurile diplomatice ale Ministerului Afacerilor Străine (cum se numea la acea vreme) pe lângă Patriarhia Ecumenică şi pe lângă Poarta Otomană. Poziţia lor influentă în cercul diplomatic din Constantinopol a fost de bun augur din punctul de vedere al politicii bisericeşti, manifestată la nivelul autorităţilor de stat şi bisericeşti din capitala imperiului otoman . Aşa cum reiese, pe marginea documentelor parcurse, aceşti diplomaţi deţineau, la acea vreme, temeinice cunoştinţe de istorie bisericească şi de drept canonic cu privire la această temă.