Conștiința morală

Conştiinţa psihologică şi conştiinţa morală

Termenul prin care este redată noţiunea de conştiinţă,morală este συνειδησις = constientia = conştiinţa. Acest termen este destul de nou în cultura elină. Pentru prima dată îl găsim în opera lui Menandru, precum în maxima: „conştiinţa este un zeu pentru orice muritor".

În general, la greci, are un sens foarte diversificat,denumind actele de percepţie, de sesizare spre a cunoaşte ceva. Seneca cunoaşte un spirit care locuieşte în om „care observă şi notează faptele noastre bune sau rele”.

Filon din Alexandria spune că syneidesis este aşezată de D. în om.

Pentru a determina înţelesul conştiinţei morale pornim de la faptul că omul se aşează faţă de realitate într-o relaţie de cunoaştere. El vede şi examinează, ceea ce înseamnă că sesizează prin simţuri, şi examinând, face judecăţi care îl conduc la cunoaştere. Altfel spus, cunoaşterea empirică (prin simţuri) se armonizează cu cunoaşterea raţională şi conduce la judecăţi de valoare.

În acelaşi timp omul este singura fiinţă din univers care poate raporta realitatea la sine şi astfel se poate cunoaşte ca persoană. Această cunoaştere de sine formează conştiinţa de sine, adică conştiinţă psihologică; redată prin expresia: ştiu că ştiu, sau „cogito ergo sum”, după celebra expresie a lui R Descartes.

De aici vedem că persoana umană nu este o unitate închisă în sine; ci o structură deschisă spre comunicare şi comuniune. În sufletul omului există anumite, zone de deschidere spre alte persoane, pe măsură să-1 definească pe om ca „fiinţă socială": Acest fapt dezvoltă pe „ştiu că ştiu" din pluralul „ştim", sau mai precis: „conştim" adică cunoaştem cu toţii. De aici şi numele de „conştiinţă", însemnând ceea ce cunoaştem şi acceptăm cu toţii că reprezintă realitatea adevărată. În această situaţie poate exista şi devierea de la „con-scio", ajungându-se la pierderea cunoştinţei, sau falsificarea cunoaşterii.

Conştiinţa psihologică se îndreaptă spre o cunoaştere axiologică de intuiţie, determinare şi deosebire a binelui de rău. Aceasta este conştiinţa morală ca şi capacitate a sufletului omenesc de a se orienta axiologic, deosebind binele de rău. În această situaţie ea se defineşte ca un judecător al sufletului omenesc care apreciază faptele noastre ca fiind bune sau rele, raportându-le la ordinea morală existentă în afara noastră, dată prin legile divine şi legile omeneşti. Astfel conştiinţa morală îndeplineşte rolul de intermediar între legea lui D. şi faptele noastre, judecând faptele noastre raportate la binele exprimat prin legea lui D Prin urmare, legea morală are un caracter obiectiv, iar conştiinţa morală are un caracter subiectiv.

Din cele de până aici tratate vedem că conştiinţa morală implică conştiinţa psihologică, utilizând funcţiile principale ale sufletului atunci când face judecăţi de valoare. Raţiunea îi este lumina. Emotivitatea luminată de inteligenţă acţionează asupra deosebirii binelui de rău, aducând satisfacţia sau mustrarea. Voinţa este însăşi organizarea acţiunii (puterea de acţiune) spre formarea caracterului, adică a statorniciei în bine. Astfel, conştiinţa morală este un act psihologic integral cuprinzând raţiunea, voinţa şi sentimentul. Pe de altă parte, unii consideră că vorbind de conştiinţa psihologică şi de conştiinţa morală facem un pleonasm.

În fond, nu există două conştiinţe, aşa cum nu există două suflete. Una şi aceeaşi conştiinţă posedă raţiunea ca lumină a sufletului, fiindcă prin natura ei se îndreaptă spre valoare, aşa cum mintea este prin natura ei nepătimitoare. Astfel, conştiinţa posedă în sine capacitatea deosebirii binelui de rău. Această calitate şi capacitate a uneia şi aceeaşi conştiinţe de a deosebi totdeauna binele de rău o numim conştiinţă morală, iar statornicia în săvârşirea binelui ca act de voinţă conştiinţei o dovadă de bună funcţionalitate a conştiinţei, care determină caracterul moral. Iată în acest sens cuvintele unui om de ştiinţă : „a te putea stăpâni este o dovadă de maturitate a sistemului nervos, un exemplu de model cum activitatea perfecţionată a scoarţei cerebrale poate domina funcţiile elementare ale centrilor inferiori. Funcţia de frânare sau de inhibiţie a sufletului va atinge un grad înalt, ea transformându-se într-o adevărată trăsătură de caracter, într-o capacitate de stăpânire,care constă în a-şi putea înfrâna unele reflexe,de a le domina cu raţiune" (Dr: M. Steriade, Creierul, centrata cu milioane de agregaţi, Bucureşti, 1962) Conştiinţa morală în Sfânta Scriptură 1. Vechiul Testament

În Sf. Sc. noţiunea de syneidesis lipseşte şi din morala iudaică, fiindcă faptele oamenilor erau judecate obiectiv potrivit Legii divine. Nu interesa judecata subiectivă a faptelor, adică conştiinţa morală. Aceasta nu înseamnă însă că lipseşte ca stare sufletească. În acest sens este întâlnită sub numele de „leb" care înseamnă „inimă". Înţelesul ei este cel de suferinţă ca mustrare în urma călcării poruncilor divine. Sub forma mustrării conştiinţa morală apare încă dintru început legată de conştientizarea păcatului săvârşit de primul om. O dată cu sentimentul vinovăţiei apare teama: „Am auzit glasul Tău în rai şi m-am temut, căci sunt gol şi m-am ascuns" (Facerea 3, 10). La fel şi Cain este mustrat pentru nelegiuirea săvârşită. El va fi „zbuciumat şi fugar pe pământ" (Facerea 4, 10-12). În cărţile didactice ale V.T. conştiinţa morală este prezentată atât sub forma sentimentului de vinovăţie, care activează evlavia, cât şi sub aspectul educaţiei conştiinţei în scopul unei superioare valorificări a vieţii religioase. Astfel, psa1mistul David mustrat de conştiinţă exprimă în faţa lui D. căinţa sa: „Ţie unuia am greşit căci am făcut rău înaintea Ta întoarce faţa Ta de la păcatele mele şi şterge-le" (Ps.50, 4 şi 10). În cartea Proverbelor, înţeleptul Solomon vorbeşte de „săbiile conştiinţei care lovesc pe cei nedrepţi" (12, l8), ca şi de neliniştea celor ce săvârşesc fărădelegea: „cei nelegiuiţi fug fără ca cineva să-i urmărească, iar drepţii stau ca un pui de leu la adăpost” (28, 1). Iisus Sirah spune că „avuţiile sunt bune dacă conştiinţa este liberă de păcat” (13, 29).