Curs de Spiritualitate

introductive

1926- la Facultatea de Teologie din Chişinău lua fiinţă catedra de Literatură religioasă modernă.

1932- la Bucureşti se infiinţa o catedra similară.

La Sibiu avea denumirea de Teologie mistică şi ascetică. Aici printre cei mai cunoscuţi profesori care au predat, se număra mitropolitul Nicolae Mladin, şi părintele Dumitru Stăniloae; a funcţionat până în anul 1948, când reforma comunistă a alungat-o din învăţământul teologic român. Profesorii care au predat-o au fost înlăturaţi din funcţie şi au suferit ani crunţi de marginalizare, persecuţie şi temniţe. În acest sens s-a spus că mai ales in sec. XX, spiritualitatea ca disciplină teologică a fost o disciplină martirică.

În ceea ce priveşte denumirea disciplinei, iniţial ea s-a numit Literatura religioasă creștină. Mai târziu, N. Crainic preda la Bucureşti un curs de Istoria literaturii religioase şi bisericeşti moderne, iar la Sibiu s-a numit Teologie mistică.

Alte denumiri: Spiritualitate ortodoxă ascetică şi mistică ( D. Stăniloae),

Teologie spirituală: asceza şi mistica, Teologie ascetic-mistică.

Etimologie.

Cuv. „asceza” nu e de origine creştină, dar spre deosebire de alte sisteme de gândire filozofice, înţelesul deplin este cel de desăvârşire, sfinţenie. Termenul provine din grecescul „ascheo” care inseamna a se strădui, prin urmare asceza în sensul de exerciţiu sau disciplinare a sufletului şi a trupului, pt crestini are sensul de mântuire.

Diferite forme de asceză se identifică şi în religiile păgâne Greco-romane , orientale, în filozofiile antichităţii târzii, la pitagoreici, la stoici, platonici şi neo- platonici.

• Xenofon- asceza are o conotaţie pur fizică (suma exercitiilor trupeşti, fizice care îi dau omului starea de sănătate).

• Homer- îl întrebuinţează pentru a exprima idea unui lucru făcut artistic, cu migală.

• Herodot- cu sensul de ornament, podoabă.

• Platon și filozofii stoici îl folosesc în sensul de osteneală în vederea dobândirii virtuților.

• Socrate și pitagoreicii- lucrurile credinței.

Atât verbul „ascheo” cât şi substatntivul „aschisis” (asceză), și aschites(ascet) au în greaca clasică 3 categorii de sensuri:

1. Fizic: exercițiul forțelor trupești: la greci asceții- erau atleții și soldații deprinși cu arta războiului.

2. Moral: exercițiul filosofic al virtuții, inteligenței și al voinței; în spirit socratic- strădania calculate și metodică de a elibera sufletul de pasiunile rele

3. Religios: Filon de Alexandria- exercițiul metodic care perfecționează sufletul și îl pregătește pentru contemplația cu Dumnezeu. De la Filon acest sens trece în creștinesm unde se generalizează.

Cuvintele Mântuitorului: „De voiește cineva să vină după Mine să se lepede de sine, să-și ia crucea sa și să-mi urmeze Mie”. Mc. 8, 34; subliniază cele două sensuri ale ascezei creștine.

a. Negativă: osteneala pentru curățirea de patimi

b. Pozitivă: urmarea lui Hristos pe calea împlinirii poruncilor sale și al virtuților.

Pentru perioada scriitorilor bisericești creștinul este comparat cu un atlet al lui Hristos.

Clement Romanul și Sfântul Ignatie Teoforul îl numesc pe gnostic (creștinul perfect) ca fiind un adevărat atlet.

Clement Alexandrinul și Origen: prin ei termenii de asceză și ascet devin curente în terminologia creștină. Ascetul este considerat omul desăvârșit iar asceza este efortul de renunțare la pacat în vederea desăvârșirii. De altfel sec. III numit secolul ascetismului savant deoarece acum se creează terminologia și învățatura ascetică, este perioada în care se pun bazele psihologice și morale ale ascezei creștine.

În învățăturile Părinților găsim elaborate o adevărată concepție duhovnicească despre viața creștină capabilă să concureze cu sistemele filosofice din care au fost împrumutate adeseori termini și concepte ulterior încreștinate.

Începând cu sec. IV, secolul nașterii monahismului creștin denumirea de asceză dobândește un specific monahal.

La Sfântul Atanasie, în „Viața Sfântului Antonie”, cuvântul asceză desemnează modul de a duce o viață cumpătată cât și starea de înfrânare însăși. Cu timpul și mai ales în răsărit acești termini capătă un coloritm preponderent monahal:

- Aschiterion= mănăstirile

- Asceticele= regulile vieții călugărești( Sfântul Vasile)

Denumirea de teologie ascetică nu o întâlnim decât în sec. XVII în Apus. De la această dată tratatele de teologie ascetică devin curente în știința teologică. Ascetica nu mai e o problemă de morală exclusiv ci una de spiritualitate.