Dogmatică

I. ECO-TEOLOGIA CA TEANDRIE

La început a fost Raţiunea

Materia a fost considerată bună dintotdeauna pentru că avea originea în Dumnezeu. Era rodul voinţei, încredinţată omului spre guvernare şi folosire, aşa încât avea menirea să fie instrumentul prin care omul să recunoască autoritatea Făcătorului şi să aibă un mediu propice de viaţă. A fost pusă în folosul omului înainte de căderea în păcatul strămoşesc, dar a rămas solidară cu el şi după aceasta. Cu ea omul rămâne convieţuieşte pănă la sfârşit. Teologia învaţă că Universul are un Creator raţional, în legătură cu care îşi împlineşte vocaţia pentru care a fost făcut. Este limpede că ceea ce a văzut Dumnezeu că „este bun foarte” nu era doar forma operei Lui, ci mai degrabă esenţa şi rolul lumii materiale în legătură cu Logosul. Materia este parte din planul eshatologic al Creatorului. Dacă s-ar pierde din vedere sensul şi destinul creaţiei, credinţa ar deveni ideologie, iar adevărul biblic s-ar dilua în sisteme de gândire.

Taina creaţiei stă în voia nepătrunsă a lui Dumnezeu, arătată în afară de Sine prin energiile divine necreate prezente în materie. Tatăl este “Făcătorul cerului şi pământului”, lucrează prin Fiul (Ioan 1, 3), ţine şi conduce spre existenţa veşnică materia prin Duhul, pe care Sfânta Scriptură îl numeşte “de viaţă Făcătorul” (Ioan 14,16 sau 15,26). Lumea este opera Sfintei Treimi, operă comună, izvorâtă din pleaplinul iubirii fiinţei dumnezeieşti celei una, o unitate de origine divină în diversitate armonică. Sf. Vasile cel Mare spunea, în secolul al IV-lea, că “Tatăl este cauza fondatoare dintru început, Fiul este cauza creatoare, iar Duhul Sfânt cauza lucrătoare”. Aşa se explică de ce, după aducerea la fiinţă a lumii văzute, Dumnezeu a văzut că “sunt bune foarte” (Facere 1,31). Fiul, Logosul sau Raţiunea cheamă creaţia şi o readuce la Tatăl prin Duhul care ajută sau sensibilizează materia să răspundă într-o formă proprie Creatorului, să dobândească desăvârşirea. Lumea văzută este rezultatul comuniunii, a relaţiei creatoare dintre Persoanele Sfintei Treimi. Comunitatea celor trei Persoane participă activ la obiectivarea planului lui Dumnezeu de aducere la existenţă a materiei din nimic într-o diversitate vrednică de perfecţiunea Creatorului. După Dionisie Areopagitul, creaţia este aducerea la lumină a celor ascunse în preceptele lui Dumnezeu, printr-o implicare treptată a elementelor materiale de bază (apă, pământ, aer) spre o diversificare complexă până la structura cea mai apropiată de chipul lui Dumnezeu, omul.

Omul, complexa făptură creată după chipul Fiului, primeşte demnitatea şi răspunderea de co-participant la orânduirea materiei prin conştiinţă, înţelepciune, dragoste, inteligenţă, daturi specifice numai fiinţei umane. Tot ceea ce există este dovada faptului că, prin creaţie Dumnezeu depăşeşte indiferenţa, iese din supra-unitate şi creează lumea fenomenală. Înţeleasă astfel, natura este expresia iubirii, pentru că Dumnezeu fiind iubire, iese din Sine Însuşi prin actul creaţiei pentru a revărsa iubirea dând omului o responsabilitate egală în conducerea materiei spre transfigurare fericitoare în Dumnezeu: „Şi sufletele şi toate celelalte entităţi au, după aceeaşi raţiune, atât existenţa cât şi fericirea de la Cel ce pre-există. În El sunt şi au fericirea; din El încep; în El sunt conservate; în El se sfârşesc; […] El este începutul creator şi mijlocul şi sfârşitul tuturor celor ce există”.

„Toate erau bune foarte” (Facere 1,31)

Lucrurile lui Dumnezeu nu pot fi decât bune. Valoarea creaţiei este dată în primul rând de autor, dar şi din destinaţia pe care a primit-o: de a fi mediul de viaţă pentru fiinţele vii. Valoarea ei atinge inexprimabilul prin faptul că devine mediul şi locul întrupării Fiului lui Dumnezeu, loc şi stare prin care natura umană se îndumnezeieşte, adică locul unde se întemeiază împărăţia lui Dumnezeu. Universul creat este o scenă magnifică pe care umanitatea trece de la starea de creaţie căzută la cea de îndumnezeire. Destinul eshatologic ce i-a fost sădit în fiinţă, adică va fi transfigurat, pentru că mântuirea omului nu este separată de cosmos, ci omul mântuit ia cu sine materia spre Creator, după porunca pe care a primit-o în Eden.