Extras din curs

În afara ereziilor, ca devieri ale raţiunii naturale, trebuie mereu o schimbare, o refacere radicală a minţii, o reîntoarcere şi fixare în Hristos pentru a se ridica deasupra conceptelor filosofice şi a putea privi revelaţia lui Dumnezeu în puritatea sa intactă. Aceasta s-a reflectat în gândirea Părinţilor Bisericii.

În răspunsurile date ereticilor, Părinţii nu s-au lăsat antrenaţi în simple speculaţii, ci au vrut să apere învăţătura Bisericii aşa cum se poate observa în hotărârile dogmatice al sinodului I Ecumenic de la Niceea, în care se afirmă credinţa în Dumnezeu Tatăl şi Hristos Domnul, Fiul Lui născut din El, mai înainte de toţi vecii şi deofiinţă cu El. În textul mărturisirii sinodului I Ecumenic se vede preocuparea sinodului de a asigura credinţa în Sfânta Treime, de a păzi egalitatea, unitatea şi în acelaşi timp deosebirea persoanelor, căci numai mărturisirea unui astfel de Dumnezeu îl poate mântui pe om.

Mărturisirea de credinţă este orientată spre istoria mântuirii şi vine din tradiţia biblică şi bisericească. Ea nu este o scriere rigidă, ci are caracter dinamic, viu, desfăşurându-se prin lucrarea Sfântului Duh.

Afirmaţiile cu privire la fiinţa şi persoanele treimice nu au ca scop anularea celor ce se referă la mântuire, ci împreună duc la împlinirea lor. De aceea raţiunea proprie a afirmaţiilor teologice este aceea de a se declara că Fiul nu este din rândul creaturilor, ci din Dumnezeu. Fiul nu este creat, ci născut, fiind deofiinţă cu Tatăl.

Termenul homousios sau deofiinţă nu a fost folosit la Niceea în sensul tehnic al filosofiei, deoarece învăţătura biblică despre Dumnezeu nu trebuia să fie înlocuită cu noţiunea filosofică de substanţă, aşa cum era cazul învăţăturii despre emanaţie din gnoza valentiniană, care folosea şi ea termenul de homousios. Acest termen indică atât unitatea reală, cât şi distincţia reală. Este vorba despre o definiţie radicală pe care Biserica lui Hristos o dădea din ea însăşi. Termenul acesta exprimat în mod unic la Niceea se referea la dogma hristologică, dar aducea şi o valoare spirituală a regulilor raţiunii.

Modelul după care Fiul este deofiinţă cu Tatăl s-a convenit că nu este asemănător cu al corpurilor sau al fiinţelor muritoare, căci nu se face nici prin împărţirea substanţelor, nici prin separarea şi schimbarea în aslfel de fiinţă şi putere a Tatălui, căci natura necreată a Tatălui este străină de toate acestea. Când spunem că Fiul este deofiinţă cu Tatăl, înţelegem că Fiul lui Dumnezeu nu are nicio asemănare cu creaturile făcute prin El, ci se aseamănă în toate doar cu Tatăl care L-a născut, astfel Fiul este Dumnezeu prin natură şi se află pe aceeaşi treaptă şi are aceeaşi fiinţă cu Tatăl în asemenea fel încât cel ce-L întâlneşte, întâlneşte pe Tatăl Însuşi. Aceste afirmaţii nu veneau din interes speculativ, ci mai mult din preocupare soteriologică, constant subliniată de Părinţii Bisericii, cum ar fi Sf. Atanasie cel Mare, care spune: „dacă Hristos nu este Dumnezeu, noi nu suntem răscumpăraţi, căci numai Dumnezeu cel nemuritor ne poate elibera din robia morţii, făcându-ne să participăm la plinătatea Sa de viaţă. În plus deofiinţimea Fiului cu Tatăl dă posibilitatea dă posibilitatea afirmării înfierii noastre, care are loc prin unirea oamenilor cu Tatăl, dar şi cu Fiul Său prin Sfântul Duh”. Afirmaţia că Dumnezeu ar fi o singură persoană în sine nefiind Tatăl a unui Fiu exclude învăţătura despre înfiere.

Învăţătura despre deofiinţimea Fiului cu Tatăl, aşa cum este întâlnită în Biserica Răsăriteană, implică faptul că Tatăl Îl naşte mai înainte de veci pe Fiul Său, fiind un Dumenzeu care se dăruieşte Fiului Său în mod deplin şi prin El întregii lumi. Actele de afirmare reciprocă şi de distincţie a persoanei Tatălui faţă de Fiul sunt acte cu totul personale, deoarece în ele Persoanele divine sunt împreună active.

Naşterea Fiului din Tatăl nu este cea a unor persoane pasive, ci a unora care sunt în comuniune. Sf. Atanasie este cel care afirmă atât deofiinţimea Fiului cu Tatăl, dar şi existenţa de Sine a Fiului asemenea Tatălui. Prin aceasta Fiul nu este despărţit de Tatăl: „Dacă zicem că Fiul este, vieţuieşte şi există de Sine, prin aceasta nu-L despărţim de Tatăl, cugetând unele spaţii şi distanţe prin care ar fi depărţiţi trupeşte, căci credem că Ei sunt uniţi în chip nemijlocit şi nedistanţat. Întreg Tatăl îl are pe Fiul întreg în sânul Său”.

Concepţia ariană despre un început în timp atingea fiinţa Tatălui, afirmând că nu este posibil să existe ceea ce este propriu Tatălui, aşa cum arată Sf. Atanasie, care califică această afirmaţie „drept îndrăzneală şi impietate, deoarece atingând fiinţa Tatălui ar însemna să spunem că Tatăl nu este bun prin fire”.

Prin afirmaţia dumnezeirii lui Hristos şi naşterea Sa mai înainte de veci din fiinţa Tatălui, Sinodul I Ecumenic a subliniat atât unitatea de fiinţă dintre Tatăl şi Fiul, cât şi proprietăţile lor personale distinctive. Expresia „Cuvântul lui Dumnezeu”, introdusă de Eusebiu de Cezareea nu a fost acceptată, deoarece dădea putinţa unei interpretări subordinaţioniste.

Împotriva încercărilor ariene de a demonstra inferioritatea Fiului faţă de Tatăl pe temeiuri scripturistice aşa cum sunt locurile de la In. 14, 28: „Tatăl Meu este mai mare decât Mine”, Ps. 2,7: „Fiul Meu eşti Tu, astăzi Te-am născut”, Sinodul I Ecumenic argumentează pe baza Sfintei Scripturi şi a Tradiţiei, atât egalitatea, cât şi deofiinţimea Fiului cu Tatăl. Textele folosite cel mai des erau cele de la In 1, 1 şi Ioan 10, 38. S-a arătat astfel că Fiul nu este o parte din Dumnezeu, ci Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt formează împreună o singură dumnezeire în trei feţe sau ipostasuri.