Dogmatică ortodoxă

Obiectul teologiei dogmatice şi simbolice. Dogma teologumena şi părerea teologică

Teologia Dogmatică este expunerea sistematică a dogmelor.

Cuvântul "dogma" <vb. "dokeo"> = a părea, a crede, a socoti (Fapte 15,28: "părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă, să nu vi se pună nici o greutate în plus în afară de cele ce sunt necesare").

Primul sens e cel de opinie sau părere personală – cu acest sens se întâlneşte la vechii gânditori elini.

Mai târziu, a primit sensul de hotărâre formală, poruncă, decret/lege.

După forma lor, dogmele creştine sunt punctele planului de mântuire şi îndumnezeire cuprinse şi realizate în revelaţia dumnezeiască supranaturală, care a culminat cu Mântuitorul Hristos fiind păstrate, propovăduite, aplicate şi explicate de Biserică. Ele reprezintă adevărul de credinţă necesar mântuirii omului.

Dogmele explică pe Hristos şi lucrarea Lui de mântuire.

Hristos Însuşi este adevărul după cuvintele Sale: "Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa" (Ioan 14,6).

Caracteristicile esenţiale ale dogmei sunt:

1. dogma este un adevăr descoperit, revelat;

2. dogma este un adevăr formulat de Biserică.

Acest adevăr nu închide posibilitatea cunoaşterii învăţăturii de credinţă în sine, ci implică grija de a păzi şi a păstra adevărul dat pentru credinţă.

Ambele caracteristici ale dogmei – descoperirea şi formularea – s-au săvârşit prin împreună-lucrarea Duhului Sfânt, Care a inspirat de profeţi şi a lucrat în Sfintele Sinoade Ecumenice pentru formularea lor.

Trebuie precizat că sensul dogmelor din revelaţia supranaturală are o claritate mult mai mare ca cel al dogmelor bazate pe revelaţia naturală, deoarece face pe Dumnezeu mai evident ca persoană.

Dar aceasta descoperire nu se face decât celui ce i se deschide. O persoană nu se descoperă şi nu se deschide decât celui ce i se deschide.

Persoana divină, deşi are în revelaţia supranaturală o prezenţă mai accentuată, nu se descoperă omului fără credinţă. Credinţa este astfel întemeiată pe revelaţie, dar revelaţia nu se poate săvârşi fără credinţă.

Credinţa este o aşteptare a revelaţiei, o dispoziţie de primire, dar ea nu produce revelaţia deoarece aceasta vine de la Dumnezeu, e un dar al lui Dumnezeu.

În Vechiul Testament cuvântul "dogma" are sensul de poruncă sau decret, care e dat de o autoritate politică sau de una religioasă.

În Noul Testament avem 5 locuri în care găsim cuvântul "dogma".

Pe lângă sensul politic, găsim şi sensul religios (Edict sau decret imperial).

În Fapte 16,4 – găsim sensul clasic, însuşit de teologia ortodoxă de adevăr revelat formulat de un Sinod: "Şi când treceau prin cetăţi, învăţau să păzească învăţăturile rânduite de apostolii şi de preoţii din Ierusalim"

În Sfânta Tradiţie se precizează din ce în ce mai mult însemnătatea dogmei.

Sensul de adevăr de credinţă se generalizează prin cuvântul "dogma", în timp ce regulile de viaţă s-au numit "canoane", care traduc în viaţa creştină adevărurile de credinţă.

Dar această cădere o ia legătura de Euharistie. Dar prin alte canoane, acest fapt îşi pierde din gravitate, credinciosul nefiind primit la Euharistie doar timp de 1-2 ani.

După definiţie, dogma este un adevăr revelat de Dumnezeu, formulat de Biserică şi propovăduit în vederea mântuirii.

Cu privire la formularea dogmei de către Biserică, trebuie arătat că Biserica a avut în tot timpul Apostolilor conştiinţa prezenţei nevăzute şi eficiente a lui Hristos în mijlocul ei, şi această conştiinţă o are până astăzi.

Este o sensibilitate întreţinută în Biserică de lucrarea Sfântului Duh, Cel care menţine în Biserică evidenţierea prezenţei lucrătoare a lui Hristos. Totodată, El este "Cel ce ne introduce în adâncimile lui Hristos, dar nu ne duce mai departe" (Sf. Chiril al Ierusalimului).

Cu privire la acest aspect învăţătura Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii e clară: după Hristos, după Apostolii ce au propovăduit Evanghelia lui Hristos, nu mai poate fi aşteptată nici o completare a adevărului de credinţă revelat.

Mântuitorul Însuşi se consideră o împlinire a Vechiului Testament (Mt. 5,17: "n-am venit să stric, ci să împlinesc") şi ca Învăţător al omenirii (Mt. 23,10: "Învăţătorul vostru este unul: Hristos")

Apostolii văd în Hristos împlinirea timpului care a sosit (Gal. 4,4: "Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu, a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege") şi socotesc ca o misiune a lor să păzească bunurile credinţei încredinţate de Hristos lor, depline si nefalsificate (I Tim. 6,14: "Să păzeşti porunca fără pată, fără vină, până la arătarea Domnului nostru Iisus Hristos"; 6,20: "O, Timotei, păzeşte comoara ce ţi s-a încredinţat, depărtându-te de vorbirile deşarte şi lumeşti şi de împotrivirile ştiinţei mincinoase"; II Tim. 1,14: "Comoara cea bună ce ţi s-a încredinţat, păzeşte-o cu ajutorul Sfântului Duh, Care sălăşluieşte întru noi"; 3,14: "Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat".