Dogmatică religioasă

Religia este comuniunea filiala de iubire sfânta dintre Dumnezeu si om, traita înlauntrul inimii si manifestata în exterior prin credinta, cult, virtuti si fapte bune. În aceasta definitie se indica fondul cel mai intim si mai autentic al religiei: iubirea si adorarea lui Dumnezeu, precum si forma cea mai veridica prin care se exprima religia: cultul divin si viata morala.

Religia a scos pe om din animalitate, i-a îmblânzit instinctele, i-a dat imboldul spre cultura sufletului si spre progres. Religia a trezit în sufletul omului puterile gândirii, simtirii si vointei, a cultivat germenii vietii spirituale si a impus cele mai grave preocupari asupra rostului si destinului lumii si al oamenilor, fara de care nu s-ar fi nascut nici stiinta, nici arta, nici filosofia, nici progresul. Religia e matricea în care s-a zamislit cultura, faclia vietii din care s-au aprins toate luminitele valorilor morale si culturale. Din religie s-au nascut asezamintele si organizatiile sociale care au contribuit efectiv la civilizarea, emanciparea si ameliorarea omului.

Stiinta, ca sistem distinctiv al vietii sociale, s-a instituit relativ târziu în istoria devenirii umane. Se poate vorbi, desigur, de stiinte începând cu antichitatea, dar nu de sistemul stiintei, care este produsul epocii moderne. Constituita ca sistem sau manifestata sub forma disciplinelor care s-au nascut începând cu antichitatea si au evoluat cumva pe carari singuratice pentru a se întâlni numai sporadic în personalitatea unor genii, stiinta este un produs social, cu radacini adânci în sistemul vietii materiale, ce se instituie ca expresie superioara a unui atribut imanent fiintei umane: cunoasterea.

Contradictia dintre stiinta si religie nu se reduce la aspectul pus în evidenta de dimensiunea timpului conform caruia ideile religioase au fost elaborate în cea mai mare masura în perioada copilariei neamului omenesc, pe când adevarurile stiintifice sunt rodul maturizarii si maturitatii sale.

Conflictul, cum spune Florin Georgescu, reprezinta forma dezvoltata a contradictiei de principiu dintre cunoastere si falsa cunoastere.

Totusi, între religie si stiinta nu exista o contradictie, un conflict, ci mai degraba sunt doua moduri ale aceleasi realitati. De fapt, înainte de Revolutia Franceza, în cultura europeana, nici nu se punea problema unei separatii între stiinta si religie.

Pe parcursul secolelor de dinaintea Revolutiei franceze s-au petrecut multe evenimente graitoare pentru relatia stiinta – religie si multe personalitati au pus în discutie controversata relatie.

Astfel, gândirea antica a fost printre primele care a cunoscut separatia între religie si stiinta. Pe atunci, mari filosofi precum Democrit, Platon sau Aristotel porneau din lumea ideilor stiintifice si ajungeau la concluzii teologice, Democrit admitând existenta sufletului, iar Aristotel concepând pe Dumnezeu ca fiind primul motor nemiscat al lumii.

Mai departe, în Evul Mediu dominat de aristotelism si platonism, teologii crestini si chiar cei necrestini au contribuit la dezvoltarea cunoasterii umane în general.

Renasterea a culminat cu descoperiri fantastice pentru dezvoltarea stiintei, cu ajutorul unor gânditori precum Giordano Bruno, Galileo Galilei, Kepler si altii. Desi majoritatea acestor gânditori erau considerati, în mod eronat, atei, ei admiteau existenta lui Dumnezeu, dar îl identificau în sens panteist cu natura.

Începând cu Revolutia Franceza si cu iluminismul s-a pus accentul pe stiinta, iar Dumnezeu a fost înlocuit cu omul considerat a fi centrul universului.

Pozitivismul, materialismul mecanist si, mai apoi, materialismul marxist au dus pâna la ultimele consecinte aceasta conceptie.3

K. Marx spunea ca religia este necesara oamenilor oropsiti doar în interesul claselor dominante. El considera ca religia este opiu pentru popor, ca apara expoloatarea si narcotizeaza clasa muncitoare, masele exploatate.4 Tot el condamna zeii ceresti si pamânteni ca nu recunosc constiinta de sine a omului drept zeitate suprema.5 Este evident ca filosofia lui Marx era eronata, pentru ca omul din toate timpurile si din toate locurile a fost constient ca el este o creatura deosebita a Divinitatii. El nu s-a izolat niciodata de aceasta, ci dimpotriva, întotdeauna a fost patruns de cele mai profunde sentimente de recunostinta fata de ea.6

Stiinta este benefica pentru om, cu ajutorul ei omul si-a îmbunatatit conditiile de viata. Însa din punct de vedere spiritual, stiinta a generat cea mai mare criza a lumii contemporane. Lumea moderna a încercat sa-l aseze pe om alaturi de Dumnezeu si chiar sa-l înlocuiasca pe Dumnezeu cu omul.

În legatura cu aparitia vietii s-au nascut câteva contradictii între religie si stiinta. Conceptia preotului si fizicianului Georges Lemaîntre conform careia universul are un început si un sfârsit, atât în ceea ce priveste forma cât si în ceea ce priveste materia din care este alcatuit, la originea lui fiind o stare numita „singularitate”, a dus la posibilitatea întelegerii faptului ca universul nu este infinit. El a fost creat de Dumnezeu, are un început si un sfârsit.7

Când examineaza probleme legate de originea vietii, multi se lasa influentati de parerile general acceptate sau de sentimente.

Charles Darwin, cel mai cunoscut aparator al evolutiei, a dat de înteles ca era constient de limitele teoriei sale.8 în prima sa opera se abtinuse sa trateze chestiunea originii omului, dar îndemnat probabil de elevii si admiratorii sai va pune în discutie aceasta problema în ultima lucrare a sa „Descendenta omului”. Aici va spune ca omul nu este decât un animal perfectionat, o maimuta care, suferind actiunea agentilor naturali si a legilor transformisto-darwiniste (influenta mediului si selectia naturala) a devenit om.9

Astazi nu se mai discuta daca Darwin a avut sau nu dreptate, pentru ca în torentul vast al evolutiei cosmice se înscriu aspectul material si cel spiritual al existentei umane, fapt ce depaseste cu mult hotarele teoriei lui Darwin.

Teoria evolutionista tine pe Dumnezeu departe de creatia Sa, pentru ca Divinitatea este conceputa ca un principiu metafizic nemiscat. Din cauza ca Dumnezeu ramâne izolat în ordinea naturala, atunci trebuie sa optam între doua posibilitati: sa consideram ca lumea a fost creata perfecta chiar de la începutul existentei ei, facând abstractie de evolutionosm sau sa presupunem ca lumea evolueaza de la sine, în mod natural, fara interventia lui Dumnezeu. Dar din cauza ca prima varianta, cea creationista, intra în conflict deschis cu stiintele naturale, care au descoperit ca lumea este rezultatul unei evolutii care depaseste 16 miliarde de ani, exista anumiti teologi, care au optat pentru cea de-a doua varianta si se declara în favoarea evolutionismului. Aceasta evolutie teologica este cu atât mai necesara cu cât depaseste opozitia deista dintre Dumnezeu si lume, care a subminat crestinismul, si se pun bazele reconcilierii dintre credinta si stiinta.

Este adevarat ca evolutia lucrurilor si fiintelor din lume este o realitate incontestabila, asa cum sustine teoria evolutiei, dar evolutia nu este rezultatul unui proces autonom, de auto-organizare a lumii prin ea însasi, cum considera aceeasi teorie. Dimpotriva, aceasta evolutie este rezultatul interventiei personale a lui Dumnezeu, în procesul de creare a lumii, si trebuie înteleasa ca o creatie continua. Daca lumea ar fi rezultatul acestui proces evolutiv automat si mecanic, nu întelegem motivul pentru care evolutia înceteaza odata cu paritia omului, si nu se continua mai departe, cu aparitia unor fiinte superioare omului. Tot astfel, nu se