Drept Bisericesc - Activitatea sau Administrarea Bisericii

I. ACTIVITATEA SAU ADMINISTRAREA BISERICII

Biserica este Trupul lui Hristos, dar un Trup viu, în care toate părţile îşi au propria însemnătate, atât ca existenţă cât şi ca lucrare. Viaţa Bisericii este însăşi viaţa părţilor, iar viaţa părţilor nu se poate concepe decât în cadrul organismului pe care îl compun. De aceea între părţi există o legătură organică, relaţii directe şi indirecte, raporturi de coordonare, de conlucrare şi subordonare în valoarea creării unei existenţe armonioase a Trupului lui Hristos. Evident, potrivit termenilor scripturistici, Hristos este Capul Bisericii, iar Biserica este reflectarea în uman a vieţii dumnezeieşti a lui Hristos în comuniune de fiinţă, dragoste şi lucrare cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.

Fiind organic constituită dintr-o obşte de credincioşi, Biserica este “societas” şi, pentru ca existenţa ei să-şi atingă scopul, trebuie să existe un mod de administrare a Bisericii. Administrarea Bisericii se exercită prin puterea dată Bisericii de Întemeietorul ei, Hristos. În consecinţă, modul de administrare a Bisericii, modul în care se desfăşoară activitatea ei ţine întotdeauna seamă de originea şi scopul Bisericii.

Activitatea.

Noţiunea de “activitate” este definită astfel: “activitatea este un ansamblu de acte fizice, intelectuale şi morale făcute în scopul obţinerii unui anumit rezultat” Mai se defineşte şi ca “folosirea sistematică a forţelor proprii într-un anumit domeniu, participare activă şi conştientă la ceva Ideea fundamentală a verbului latin “ago, ere, egi, actum”, este în drept, de “a apăra” În limba română, sinonim pentru activitate este cuvântul “lucrare”, dar în limba latină, de unde şi derivă “lucrare”, lucrum înseamnă câştig, iar activitate lucrativă înseamnă efort depus în vederea dobândirii unui câştig bănesc. Astăzi, prin “lucrare bisericească” înţelegem un fel de activitate desfăşurată în scop bisericesc, pentru viaţa bisericii.

Activitatea bisericească nu se desfăşoară însă haotic, ci ordonat. Ea se desfăşoară în mod gospodăresc sau administrativ, cu folos. În drept, a administra înseamnă a folosi un mijloc, de pildă într-un proces A administra Biserica înseamnă a o gospodări, a o cârmui, a o conduce potrivit naturii şi scopului ei. Astfel, trebuie avut în vedere că Biserica este “şcoala în care se vesteşte netulburat şi se păstrează învăţătura sa”, este “un loc în care se păstrează toate darurile cu ajutorul cărora se împărtăşeşte harul”, este “o împărăţie în care se explică şi se vestesc legile sale”, unde “ se judecă drept”, unde “se hotărăsc mijloacele materiale” necesare împlinirii scopului Bisericii

Potrivit celor trei funcţiuni sau demnităţi principale ale Întemeietorului şi ale Bisericii: de a învăţa, de a sfinţi şi de a conduce, şi administrarea sau activitatea Bisericii se studiază potrivit celor trei puteri: (potestas magisterii); (potestas ordinis, ministerii); (potestas jurisdictionis). Cu alte cuvinte este necesar să se studieze administrarea învăţăturii, administrarea lucrărilor sfinte (Taine şi ierurgii), administrarea puterii jurisdicţionale sau a jurisdicţiei bisericeşti.

Administrarea

Administrarea se face în mod sistematic şi ordonat astfel încât să se evite arbitrarul, abuzul şi neglijenţa faţă de viaţa bisericească în toate sectoarele posibile. Pentru îndeplinirea activităţii de administrare este nevoie de organe individuale şi colective, păstrându-se în permanenţă legătura dintre ele şi stimulându-se conlucrarea armonioasă până în ultimul amănunt.

Persoanele administrează prin acte administrative, prin lucrări specifice treptelor ierarhice şi investiţiilor în funcţiile pe care le deţin. Actul administrativ este un act de putere, cu consecinţe învăţătoreşti, sacramentale şi juridice, după caz. El are, prin urmare, trei aspecte: aspectul didactic, aspectul sacramental sau sfinţitor şi aspectul jurisdicţional. Cel din urmă are trei direcţii: legislativă, executivă şi juridică propriu-zisă.

Atât activitatea generală a Bisericii cât şi administrarea ei se desfăşoară într-un cadru de drept. Acest cadru este cadrul jurisdicţional al Bisericii. El defineşte responsabilitatea membrilor Bisericii, unii faţă de alţii, faţă de Biserică şi a Bisericii faţă de lume. Mijloacele materiale de care Biserica are nevoie pentru fiinţarea ei ca instituţie divino-umană intră în competenţa administrativă a Bisericii. Ele sunt, desigur, numai auziliare şi constituie un element similar, sau chiar comun, cu mijloacele materiale de care dispune societatea sau lumea în care Biserica există şi lucrează. Unele dintre aceste mijloace formează patrimoniul sau averea bisericească şi sunt recunoscute ca atare de legislaţia de stat.