Dumnezeu - treimea sau cel care-l formează duhovnicește pe om

1. Prezenţa lui Dumnezeu în lume

Aspectele pe care încercăm noi să le punem în valoare ţin de realitatea iubitoare a Sa, de concretul manifetărilor Sale pentru noi oamenii ca de altfel pentru întregul univers. În demersul nostru pornim tot de la Scriptură şi Tradiţie. Astfel, câteva locuri biblice ni se par a fi esenţiale. De exemplu: „Acesta neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat” (Matei 8, 17); „Căci n-a trimis Dumnezeu pe Fiul Său în lume ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască, prin El, lumea” (Ioan 3, 17); apoi parabola bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr (Luca 16, 19-31) şi multe altele, ne oferă posibilitatea observării a ceea ce înseamnă PREZENŢA LUI DUMNEZEU PERSONAL, dar şi viaţa duhovnicească de aici şi de dincolo.

Parabola amintită aici ne arată că Hristos Singur este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (cf. Ioan 14, 6), iar câştigarea chipului şi a asemănării Lui nu reprezintă o „teologie” care ascunde Adevărul, ci tocmai viaţa dusă împreună cu El. tot astfel înţelegem că adevărata Teologie înseamnă exprimare faptică: „Asemenea lucruri n-am văzut niciodată” (Marcu 2, 12) sau precum ideea pe care Sf. Apostol Luca o redă în capitolul 5, 26 din Evanghelia sa: „Am văzut astăzi lucruri minunate”.

Mântuitorul Hristos a vindecat pe femeia cu mâna paralizată (Matei 12, 9-14), pe femeia gârbovă (Luca 13, 10-17), pe cea cu scurgere de sânge (Luca 14, 1-6) – deci a arătat lucrarea Sa asupra oamenilor – apoi ne-a vorbit şi despre lucruri şi fapte ale vieţii concrete: despre salvarea unei oi (Matei 12, 11), a adăpa boul sau asinul (Luca 13, 15) şi chiar a scăpa de la moarte boul căzut în fântână (Luca 14. 5). Sf. Scriptură ne mărturiseşte că „s-au ruşinat toţi cei ce erau împotriva Lui” (Luca 13, 7) şi „n-au putut să-i răspundă la aceasta” (Luca 14, 6), iar mulţimea „se bucura de faptele strălucite săvârşite de El” (Luca 13, 17). Înţelegem de aici că lucrarea duhovnicească este o taină a lui Dumnezeu, că ea se săvârşeşte totodeauna spre binele sau folosul oamenilor şi a lumii întregi şi că răspunsul pe care ar trebui să-l dea omul este cel al recunoaşterii şi preaslăvirii Lui. În textul de la Luca 14, 6 acel: „n-au putut să-i răspundă…” însemnează că nu puteau aduce fapte pe măsura faptelor Lui, că gândurile şi gesturile lor erau cu totul departe de adevăratul curs al vieţii.

Acestea toate arată că a săvârşit pe pământ diverse lucrări practice. Chiar şi învierile pe care El le-a împlinit (trei învieri reţinute de Evaghelii, alături de a Sa: cea a fiicei lui Iair, relatată la Marcu 5, 35-43, cea a fiului văduvei din Nain, de la Luca 7, 11-17 şi cea a lui Lazăr), observăm că toate s-au lucrat spre slava lui Dumnezeu. Totodată se desprinde ideea trăirii adevărate, în Dumnezeu sau în unire cu Hristos, ca Singurul Dătător şi susţinător al vieţii. Omul nu este doar subiect al unei aspiraţii nemuritoare, al unui sentiment ontologic şi „religios” după cum am crede unii, ci are în sine condiţia nemuririi, perspectiva veşniciei pe care o poate actualiza încă din viaţa pământească dacă se uneşte cu Viaţa Domnului. „Omul a fost creat de Dumnezeu în chip de creatură perfectă, dar păcatul l-a urâţit, l-a coborât la condiţia celor care-şi pierd perfecţiunea, prin faptul cel dintâi că omul căzut s-a preschimbat în fiinţă muritoare. Însă Dumnezeu nu i-a retras omului schema interioară a perfecţiunii, dar păcatul s-a interpus între om şi chipul perfecţiunii întipărit de Dumnezeu pe chipul omului, astfel că el are acces la perfecţiune numai mijlocit de trăirea lui, de efortul minţii şi al braţelor sale, de căutarea luminii şi adevărului, de pre-trăirea iubirii şi a iertării etc” .

Cei ce nu credeau se temeau pentru lucrurile şi realităţile unei vieţi păcătoase: „Dacă-L lăsăm aşa toţi vor crede în El şi vor veni romanii şi ne vor lua şi ţara şi neamul” (Ioan 11, 48). Mesia vindeca şi învia, iar unii credeau că acestea – adică viaţa duhovnicească la urma urmei – le vor răpi micile bucurii cotidiene sau marile realităţi terestre legate de politic. Incompatibilitatea dintre viaţa în duhul şi cea în trup este dovedită încă o dată.

Aşadar, prezenţa iubitoare, tămăduitoare şi sfinţitoare a lui Dumnezeu în lume este mai presus de orice tăgăduire. Ea este totdeauna aceeaşi, cu aceeaşi tărie faţă de toţi oamenii din diverse ipostaze ale vieţii, numai că rămâne nevoia deschiderii personale pentru a primi ajutorul Lui şi deci viaţa nouă în Hristos. Un aspect important legat de aceasta este cel referitor la Biserică. Mântuitorul nu a lucrat în eter, în van sau într-un loc deşert. Tot ceea ce a învăţat şi a lucrat a fost spre Biserica Sa şi pentru statornicirea prezenţei văzute în lume a Trupului Său. Biserica reprezintă, aşa cum ne spune Mitropolitul Antonie de Souroge „pregustarea Împărăţiei (...) comuniunea tuturor celor care şi-au pus în mâinile lui Dumnezeu ultimele lor neputinţe cu certitudinea că atotputernicia lui Dumnezeu, puterea Sa, poate să lucreze atunci când ei se smeresc; (...) Ea reprezintă Trupul lui Hristos de la care nu se ia viaţa, ci El este Cel care o dă” .

Sfântul Irineu (202) vorbea despre „Mâinile lui Dumnezeu” , adică tocmai despre prezenţa Logosului şi a Duhului Sfânt în lume, care ţin această lume şi-i oferă puterea de a exista .

Aşadar, ceea ce putem înţelege noi este faptul că Dumnezeu ne stă „alături” , tainic şi real totodată, într-un „loc” precis şi ni se oferă spre hrană duhovnicească. În acest sens, André Borrély scria într-o carte a sa că Biserica este „gruparea celor care, după Paşte, cred în Înviere” reluând parcă magistrala idee din Scrisoarea către Diognet (datând de pe la începuturile veacului al treilea) referitoare la situaţia şi situarea creştinilor atât din punct de vedere al statului cât şi duhovnicesc: „Creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin ţări, nici prin limbă, nici prin haine…ei sunt răspândiţi în cetăţi greceşti şi barbare avându-şi fiecare bucata sa de pământ; ei se supun rânduielilor locului… arătând marile legi şi cu adevărat deosebite ale pământului lor ceresc… Ei rămân în propria lor ţară, dar locuiesc precum nişte străini. Îndeplinesc toate datoriile lor de cetăţeni şi plătesc toate taxele ca nişte străini.

Oricare pământ străin le este patrie şi oricare patrie le este precum un pământ străin. Îşi petrec viaţa pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Ascultă de legile stabilite de stat dar modul lor de viaţă este mai important decât perfecţiunea legilor… Într-un cuvânt, ceea ce este sufletul în trup, aceasta sunt creştinii în lume. Sufletul este răspândit în toate părţile trupului aşa cum sunt şi creştinii în cetăţile lumii. Sufletul se sălăşluieşte în trup şi totuşi el nu este al trupului, aşa precum şi creştinii locuiesc în lume dar nu sunt din lume… Sufletul este închis în trup dar, totuşi, el ţine trupul…” (cap. V-VI) .

Ceea ce oferă consistenţă şi realism Bisericii este Hristos. Materialitatea Lui – Trupul şi Sângele pe care ni le dă mereu Aceleaşi peste veacuri – vine spre întregirea prezenţei Lui spirituale ca şi Cuvânt-Hrană. Domnul Hristos este singura Persoană divino-umană pe care cu adevărat o luăm ca Hrană şi care ne conduce spre Împărăţia Tatălui ceresc: „Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci (…). Cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţă veşnică (…). Cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac” (Ioan 6, 51-58). Se observă că noi creştinii avem o chemare înaltă ce decurge în mod direct din lucrarea Sa („Mâncarea Mea este să fac voia Celui care M-a trimis pe mine şi să săvârşesc lucrul Lui”, Ioan 3, 34) şi care ne poate face „mădularele lui Hristos” şi „templul Duhului Sfânt” (1 Corinteni 6, 15 şi 19). Biserica este dragostea lui Dumnezeu manifestată în chip văzut către oameni. Biserică înseamnă Iubire jertfelnică, creatoare şi ziditoare. De aceea desăvârşirea omului în iubirea lui Dumnezeu înseamnă integrarea în sânul Bisericii, înseamnă a descoperi cum şi pe cine să iubeşti. Românescul „dragoste” îşi are corespondent în termenul ebraic āhēb, care este folosit într-un sens la fel de larg ca şi în limba noastră . Trebuie recunoscut faptul că şi în Vechiul Testament, dragostea, atât din punct de vedere omenesc cât şi cea dumnezeiesc, este expresia cea mai profundă a fiinţei, a apropierii dintre persoane, „icoană” a relaţiilor lor care trebuie să fie în primul rând duhovniceşti. „Nici unul dintre marii gânditori sau dintre poeţi n-a aflat vreodată răspuns la întrebarea: ce este iubirea? Îi putem urma evoluţia, nu putem spune nimic despre naşterea ei. Pe culmea elevaţiei sale, sufletul devine muzică pură şi opreşte orice cuvânt. Putem încarcera lumina? Ne scapă printre degete. Dacă o formulă a iubirii ar fi posibilă, s-ar putea afla însăşi formula omului” .