Evanghelii

Introducere

A. Necesitatea studiului Evangheliilor

1. Evangheliile prezintă persoana Fiului lui Dumnezeu, întruparea, viaţa, lucrarea, învăţăturile, moartea şi învierea Domnului Hristos, ele reprezintă cea mai completă prezentare a Domnului Isus.

2. Despre persoana Mântuitorului au vorbit şi scris prieteni şi duşmani; Evangheliile reprezintă mântuirea inspirată a vieţii Sale.

3. Ioan 17,3: Evanheliile ne conduc la cunoaşterea Domnului Hristos, ne conduc la mântuire.

4. Ioan 1,17.18: Prin viaţa Domnului Hristos, Evangheliile ne descoperă pe Tatăl, gândurile Sale şi atitudinea faţă de noi.

5. Ioan 20,31: Ele aduc şi susţin credinţa prin conţinutul lor inspirat.

6. Luca 24,25-27: Ele sunt âmplinirea profeţiilor mesianice ale Vechiului Testament; sunt mijlocul prin care înţelegem mai bine Vechiul Testament.

7. Matei 24,15: Predicarea Evangheliei reprezintă un semn distinctiv al sfârşitului.

B. Semantica cuvântului "Evanghelie"

1. În greaca profană:

To evangelion este premiul dat purtătorului de veşti bune sau jertfa de mulţumire adusă zeităţii, ori vestea bună în sine, precum şi vestea unei victorii în război.

În oracolele antice şi în cultul cezarului evanghelia însemna: vestea buna a naşterii, a întronării (încoronării)

unui împărat sau vestea bună a mântuirii adusă de decretele regale.

2. În Septuaginta (LXX).

Se întâlnesc două cuvinte: ta evangeli: premiul pentru o veste bună (2 Samuel 4:10) şi he_ evangelia: vestea

buna (2 Samuel 18:20,22,25,27; 2 Regi 7:9).

3. În Noul Testament:

Evanghelia este vestea bună a mântuirii propovăduită de Ioan Botezătorul, Isus Hristos şi de apostoli.

Cuvântul îşi împrumută înţelesul de la uzanţele vechi testamentale: evangelizesthai: "a proclama vestea bună a mântuirii" (Isaia 40:9; 52:7; 61:1). În teologia lui Isaia termenul înseamnă „a proclama vestea bună a preluării puterii guvernamentale asupra lumii de către Dumnezeu."

• Isus se referă la propria Sa activitate de predicare şi vindecare ca fiind "evanghelie" (Matei 11:5; Luca 4:18,43).

• Pentru Pavel propovăduirea lui Isus Hristos prin viu grai este tocmai propovăduirea evangheliei.

4. Mai târziu:

"Evanghelia" se referă la acele documente scrise care prezintă viaţa şi activitatea lui Isus Hristos.

Această schimbare intervenită în înţelesul cuvântului are loc la sfârşitul secolului I A.D. Primele apariţii ale acestei semantici le găsim la părinţii apostolici şi apoi la părinţii bisericeşti. Începând cu timpul lor evangelistes ("evanghelist") este acela care a scris o evanghelie şi nu doar cel care a predicat evanghelia. Azi folosim atât sensul primar (Filip din Faptele Apostolilor) cât şi cel din secolele ulterioare sec. I.: "evanghelist" poate fi cel care predica, fără să fi scris o evanghelie sau cel care a făcut ambele.

În conştiinţa colectivă a secolelor I - IV exista doar o singură evanghelie: evangelion kata Mathaion, kata Markon, kata Loukan, etc. "Evanghelia după Matei, după Marcu, după Luca, etc..."

Din secolul V. se vorbeşte despre evanghelii, la plural: "Evanghelia lui Luca," "Evanghelia lui Marcu, etc." - sunt, deci, evangheliile diferiţilor autori.

C. Problematica genului literar al Evangheliei

Caracteristica literară proprie evangheliei a prezentat şi încă mai prezintă o problemă actuală în lumea teologiei:

- Evangheliile reprezintă atât în canonul Noului Testament cât şi în vasta literatură creştină a primelor secole şi chiar în universul literaturii mondiale un gen literar unic, inedit, fără pereche.

- Dacă evangheliile apocrife poartă amprenta influentei formelor literare elenistice, evangheliile canonice sunt lipsite de semnele acestei influenţe. Sunt cele mai veritabile opere ale vastei literaturi creştine.

Cercetările în domeniile istoriei religiilor şi a istoriei formelor literare au căutat analogiile literare ale evangheliilor în literatura contemporană. Pe baza puţinelor legende, socotite analoage ale evangheliilor, s-au concluzionat următoarele:

1. Evangheliile sunt opere literare de tip folcloric, fără pretenţia de a fi fost intenţionat compuse caopere literare de calitate şi valoare artistică.

2. Ele manifestă vădite caracteristici literare ce le deosebesc de acele opere literare care le sunt analoage. Una ar fi că, spre deosebire de operele literare analoage, evangheliile au fost create cu intenţii liturgico-evanghelistice. Ele nu sunt biografii istorice, nici aretologii (elegii despre eroi remarcabili), ci sunt scrieri kerygmatice, adică marturii propovăduite cu intenţia generării credinţei în Isus Hristos ca Domn şi Mesia (Ioan 20:30-31; Luca 1:4).

3. Creştinii primari au denumit aceste scrieri nu cu un nume de împrumut din alte genuri literare cunoscute, ci însuşi conţinutul mărturiei, adică cuvintele şi viata, moartea şi învierea lui Isus ca Fiu real al lui Dumnezeu şi ca Mesia, au constituit Evanghelia: Vestea Bună.

Concluzie: mărturia scrisă a devenit Evanghelie în virtutea proclamării de către martorii primari - ucenici şi apostoli - a ceea ce Isus Hristos Însuşi, prin fapta, făptură şi viu grai a realizat şi a denumit "Evanghelia Împărăţiei" (Matei 20:14).

Evangheliile îşi capătă genul literar din însuşi conţinutul lor: aşadar ele constituie un gen literar care se autointitulează: Evanghelie.

D. Formarea tradiţiei Evangheliilor

Cercetările în domeniu demonstrează în unanimitate faptul ca materialul evangheliilor, în forma lui originală, era tradiţia orală: formatorii şi promotorii ei au fost apostolii, martorii nemijlociţi, propriu-zişi ai activităţii lui Isus Hristos (Luca 1,1-4). Momentul începerii activităţii de propovăduire din partea apostolilor este, de asemenea, momentul debutului formarii acestei tradiţii orale. Datarea ei, deci, coincide cu Cincizecimea anului 31 d. Hr (FA. cp. 2).

Conţinutul primar şi esenţial al tradiţiei evangheliei îl constituie evenimentele remarcabile ale Paştelor: Vinerea Mare, Sâmbăta Mare şi învierea din a treia zi. Credinţa în semnificaţia salvatoare ale acestor acte şi evenimente se oglindea în proclamarea apostolică.

Conţinutul tradiţiei se lărgea prin citare şi repetarea cuvintelor specifice, a învăţăturilor consacrate ale lui Isus, precum şi prin istorisirea circumstanţelor în care Isus umbla, făcea sau zicea ceva (Fapte 2:22; 10:37). Aşadar, pe lângă materialul strict legat de moartea şi învierea Mântuitorului, predicarea evangheliilor impunea includerea în acest material al tradiţiei şi aspectul kerygmatic al persoanei şi al lucrării lui Isus Hristos, adică zicerile, parabolele şi discursurile Sale.

Schimbarea lingvistică, adică trecerea de la limba aramaică la cea greacă se presupune că a avut loc în această perioadă a formării tradiţiei orale. Odată cu tranziţia geografică - a proclamării de la iudei la neamuri - a avut loc şi tranziţia lingvistică, fără probleme. Judecând după atestările din Noul Testament, nu limba, ci teologia diferită reprezintă o problemă (vezi FA cp. 15).

Bilingvismul şi chiar trilingvismul era în uzanţa vremurilor şi a contextului administrativ şi politico-religios contemporan (Ioan 19:20; Fapte 22:2). Este deci posibil ca tradiţia evanghelică să se fi format de la început în ambele limbi: aramaică şi greacă. Lucrul acesta nu a prezentat greutăţi în mentalitatea iudaică, având deja o tradiţie de aproximativ 200 de ani de limbă greacă utilizată în traducerile Vechiului Testament (LXX).

0 altă etapă a formarii materialului tradiţiei evangheliei este preluarea de la martorii oculari (apostoli) a materialului şi scrierea lui de către alţii, care nu erau martori direcţi. Nu avem date referitoare la prima tentativă de scriere a materialului tradiţiei şi nici informaţii despre numele persoanelor care ar fi fost primii scriitori. Ceea ce ştim este existenţa surselor scrise pe vremea când Luca a început sa-şi scrie evanghelia (Luca 1:1-4). Afirmaţii ipotetice ale criticii formei şi a sursei susţin ca tradiţia evangheliilor, la origine, se constituia din colecţii separate ale zicerilor/discursurilor lui Isus şi ale altor istorisiri despre Isus. Aceste afirmaţii par verosimile în lumina declaraţiei lui Luca (1:1-4).