Iconoclasmul

Iconoclasmul nu a apărut odată cu Leon III Isaurul, căci un curent, să-i zicem subteran, de ostilitate faţă de imagini era prezent de câteva secole1. Pe Eusebiu de Cezareea de exemplu, iconoclaştii îl recunosc drept părintele lor2, sinodul de la Elvira din Spania (306) a fost o altă voce creştină ce s-a ridicat împotriva imaginilor.3

„Istoria cinstirii icoanelor ne pune [ ] în faţa unui fapt fundamental, acela că icoana apare pentru prima dată în păgânism. Toată lumea păgână este plină de icoane şi de cinstirea icoanelor ”4. Este, aici, o exagerare ce se explică prin sofianismul autorului, căci „icoanele” păgânilor nu aveau şi nu au prototip, nu trimit privitorul către ipostasuri reale; închinarea se aducea materiei. O luptă împotriva imaginilor însă, un anume „iconoclasm” a existat într-adevăr şi la păgâni. A fost doar apanajul filosofilor, după cum iconoclasmul bizantin a fost apanajul curţii, al clerului, şi mai puţin al maselor, lucru dovedit de multele victime ale prigoanei iconoclaste.

Iconoclasmul a fost o erezie care, spuneau părinţii sinodului VII ecumenic, recapitulează o mulţime de alte erezii, nu degeaba l-au numit pe Constantin al V-lea Copronimul „înainte mergătorul antihristului”. O erezie, oricare ar fi, nu este doar o afirmaţie logică că contrazice o altă afirmaţie logică acceptată convenţional ca adevărată, acceptată ca „ortodoxă”. Sensul primitiv al cuvântului „doxa” este supoziţie, ipoteză, prezumţie, iar mai târziu părerea altora despre cineva, stimă, onoare, renume, laudă5. Luând în calcul acest lucru, termenul „ortodoxie” ar însemna şi „dreaptă părere”, „fel drept de a gândi”. Airesij înseamnă „părere

Iconoclasmul 2

aparte”6, deci tot un fel de a gândi. Înţelegem de ce ereticilor li se cerea metanoia, schimbarea minţii, schimbarea „părerii”. Problema este finalitatea „părerii”, iar aceasta are tot timpul valenţe soteriologice: cutare sistem de gândire ne apropie de Dumnezeul cel adevărat, sau creează arbitrar un alt „dumnezeu”? „Idolul, atât cel vizibil, cât şi conceptual, este produsul unei priviri şi gândiri fixate de imagini şi idei în imanenţa sa solitară. [ ] Rezultatul e acela că Dumnezeu nu mai e Dumnezeu, fiinţa nu mai e fiinţă, teologia nu-L mai face accesibil pe Dumnezeu ”7. Aceasta a fost marea miză a disputei iconoclaste: oare Dumnezeul pe care noi îl slăvim, poate fi reprezentat în icoană? Sau poate nu poate fi reprezentat, iar noi, „închinându-ne icoanei”, slujim pe altul?

„Fă-o izgonitoare de toate uneltirile diavoleşti pentru toţi care cu credinţă către dânsa vor alerga şi înaintea ei Ţie se vor închina şi se vor ruga”8. Rugăciunea de sfinţire a icoanei expune pe scurt doctrina icoanei, iar acest fragment citat expune esenţa închinării în faţa icoanei: trimiterea spre prototip, ba mai mult, privirea prototipului prin icoană, intrarea prototipului în inima şi în viaţa celui ce se roagă. „Prin icoane, iconarul scrie sfinţenia”9.

Azi, se reproşează celor ce cinstesc icoana că se închină lemnului, hârtiei. Nici măcar omul primitiv nu venera „copacul, izvorul sau piatra, ci sacrul care se manifestă prin aceste obiecte cosmice”10, căci dacă cinstim icoana pentru sfinţenia ei „internă”, fără legătură cu prototipul, cinstind lemnul ei, hârtia pe care e pictată, atunci într-adevăr, pentru noi, ea devine idol, pierzându-şi transparenţa, pentru că ea încetează să devină mediul unei întâlniri între două ipostasuri, ci devine capcana dorinţelor celui ce i se închină.