Introducere în Vechiul Testament

VECHIUL TESTAMENT. Pentru un creştin, Vechiul Testament reprezintă o primă parte din Sfânta Scriptură. Pentru un iudeu, această denumire nu are nici un sens. De altfel, sintagma atât de familiară nouă le-a fost străină pentru o perioadă destul de lungă de timp chiar şi creştinilor. Atunci când vorbesc despre Scripturi, autorii primelor texte creştine se referă la colecţia de scrieri sacre ale iudeilor, din simplul motiv că, la acea dată, nu se stabilise încă o colecţie de cărţi sfinte ale creştinilor. Cu alte cuvinte, am putea spune că Biblia primilor creştini era tocmai ceea ce noi numim astăzi "Vechiul Testament". Termenul "Testament" provine din latinescul testamentum. La origine, acesta era un cuvânt din limbajul juridic prin care se desemna o înţelegere, un contract stabilit între două persoane. Acest act al vieţii obişnuite a devenit metaforă pentru exprimarea legăturii privilegiate stabilită între Dumnezeu şi om: Vechiul Testament este asemenea unui contract pe care Domnul îl propune micului popor al lui Israel. Pentru israelit nu există decât un singur legământ, o singură alianţă, un singur testament stabilit între Dumnezeu şi Avraam. Dar pentru creştini există şi o nouă alianţă, un nou legământ, de vreme ce prin trimiterea propriului Său Fiu, în persoana lui Hristos Iisus, Dumnezeu şi-a împlinit promisiunea făcută faţă de urmaşii lui Avraam (Cf. Evrei 9, 15-18). Denumirea de "Vechiul Testament" a fost utilizată pentru prima oară de către Sf. Apostol Pavel, la II Corinteni 3:14.  BIBLIA - termen de origine grecească, provenind de la (gr. biblos, carte), adică biblia. (gr. biblia, cărţi). Acest cuvânt grecesc are la origine un toponim fenician, şi anume Byblus. Byblus era unul dintre cele mai importante porturi feniciene, deoarece pe aici se realizau mare parte dintre schimburile comerciale cu Egiptul. Din Egipt se importa materialul cel mai des folosit în antichitate pentru scris: papirusul. Aşadar, Biblia înseamnă de fapt "cărţi"- Aceasta este denumirea sub care este consemnată Scriptura în Epistola a Il-a Clementină, document creştin de limbă greacă din jurul anului 150 d.Hr. Autorul acestei epistole spune: "atât Cărţile [s.n.] cât şi Apostolii mărturisesc că Biserica [ ] a existat încă dintru început" (II Clement 14:2).  SCRIPTURILE - O altă denumire este aceea de "Scripturi", cuvânt folosit adeseori în Noul Testament atunci când se face referinţă la ceea ce noi numim, astăzi, Testamentul Vechi (vezi Matei 21:42, Marcu 12:10, etc.). Sf. Timotei va fi cei dintâi nare utilizează, în a Il-a Epistolă a sa, sintagma "Sfintele Scripturi" (vezi II Timotei J: 15-16). Sfintele Scripturi reprezintă pentru noi colecţia acelor cărţi pe care Biserica la ţine de sfinte şi canonice, pentru că ele sunt scrise sub inspiraţia Duhului Sfânt. OBSERVAŢIE - Autorii cărţilor cuprinse în canonul Noului Testament au privit mereu cu veneraţie Cărţile Sfinte ale evreilor. Ei le-au numit "Scripturi Sfinte' (cf, Romani 1:2)ţ le-au considerat ca fiind scrise sub inspiraţia Duhul Sfânt (cf. II Timotei 3:16, II Petru 1:20-21) şi necesar de cunoscut în vederea mântuirii (Ioan 10:35). Câteva noţiuni introductive

1. O carte sau o întreaga bibliotecă ? Biblia este o singură carte prin convenţie sau, poate, mai degrabă datorită faptului că oamenii s-au obişnuit să se raporteze la ea în felul acesta. Este adevărat că, atunci când avem în faţă un exemplar al Scripturii, vedem doar că este vorba despre un volum destul de consistent. Dar de îndată ce o răsfoim observăm că, în realitate, nu avem de a face cu o singură carte. Intre coperţile Bibliei să află o bibliotecă întreagă, alcătuită din peste 60 de cărţi ! Acestea sunt destul de diferite între ele. Mai întâi că sunt inegale ca dimensiuni, apoi se observă că unele cuprind texte poetice, altele conţin, rugăciuni sau relatează istorii, pe alocuri întâlnim pasaje întregi de filozofie, câteva secţiuni importante sunt dedicate integral enumerării unor legi, în altele aflăm interpretări ale acestor legi şi diverse sfaturi referitoare la împlinirea lor, ba chiar şi predici şi scrisori personale. In plus, autorii cărţilor sunt diferiţi; ei au trăit în epoci istorice uneori foarte îndepărtate în timp, în condiţii uneori total deosebite. Cărţile aflate în Biblie au fost scrise într-un răstimp de aproape 1500 de ani. Cum s-a ajuns aici ? Cărţile"Sfintei Scripturi, Ia care se referea autorul Epistolei a Il-a Clemenţină amintită mai sus au fost adunate Ia un ioc încă înainte de apariţia creştinismului, de către cărturarii iudei. Ei au alcătuit o primă colecţie de scrieri sacre sub supravegherea lui Ezdra, îndată după întoarcerea din robia babilonică, într-o perioadă de reorganizare politică, religioasă şi administrativă (aprox. 538 î.Hr.). Această colecţie a fost de fapt Biblia cunoscută şi folosită de către primii creştini, până la apariţia cărţilor scrise în veacul apostolic. Din acesta citează inclusiv Domnul Iisus, atunci când discută cu învăţătorii de lege şi intelectualii iudei. Biblia iudeilor se mai numeşte şi (ebr. TANAH) - abreviere desemnând trilogia biblică formată din (ebr. Tora, Legea), (ebr. Neviim, Profeţii) şi (ebr. KETUVIM, Scrierile hagiografe).  TORA (LEGEA) cuprinde cele 5 cărţi ale Iui Moise: Facerea, Ieşirea, Leviticul, Numerii şi Deuteronomul. Aici se expune Legea, aşa cum a dat-o Dumnezeu poporului ales. Aceste cărţi reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu prin excelenţă, fixat în scris. Colecţia lor mai este cunoscută şi sub titlul de "Cele Cinci cărţi ale lui Moise" sau "Pentateuhul".  NEVIIM (PROFEŢII) reuneşte toate scrierile profeţilor veterotestamentari care, de-a lungul vieţii lor, au comentat, învăţat şi predicat neostenit Legea.  KETUVIM (SCRIERILE) cuprinde o parte dintre cărţile istorice, cărţile poetice şi pe cete sapienţiale - texte care ilustrează de regulă Legea şi sunt valoroase pentru învăţăturile ziditoare din punct de vedere moral şi intelectual care se pot deprinde prin citirea lor.

La aceste cărţi. Biserica va adăuga încă de timpuriu altele, în continuarea scrierilor din colecţia alcătuită de către iudei. Dar, cum multe dintre textele astfel adăugate conţineau greşeli, Părinţii Bisericii s-au întrunit în câteva rânduri pentru a Ie verifica şi a păstra doar ceea ce era scris sub inspiraţia lui Dumnezeu şi putea fi garantat de către Biserică drept ziditor pentru o viaţă creştinească autentică, adică trăită în conformitate cu predau ia Sfinţilor Apostoli.