Istoria Bisericii Universale

Situaţia din Răsărit şi Apus după schisma de la 1054

I. În Răsărit

Anul 1054 nu a însemnat în nici un caz o cotitură în viaţa Bisericii din Imperiul Bizantin. Marea majoritate a bizantinilor nu a cunoscut schisma care avusese loc între Răsărit şi Apus. Abia mijlocul secolului al XI-lea poate fi considerat drept perioadă de schimbare, care a culminat cu perceperea în timpul celei de-a patra cruciade din anul 1204. Din punct de vedere politic, Imperiul a cunoscut trecerea de la o dinastie la alta. Dinastia macedonienilor, care a condus Imperiul bizantin între anii 867 - 1081) a fost înlocuită de dinastia comnenilor a cărui prim împărat a fost alexios I Comnenul (1081-1118). Luptele pentru tron (dinastia macedonenilor s-a menţinut la putere în ultima ei perioadă datorită încheierii unor căsătorii ale femeilor din această dinastie) au fost marcate de ameninţări militare concrete venite mai ales din partea turcilor selgiucizi. Aceştia au cucerit treptat, în decursul secolului al XI-lea, Armenia, Capadocia, Siria şi Mesopotamia.

Suveranitatea bizantină continua linia tradiţională care avea drept model pe Constantin cel Mare şi se considera Imperiul roman cel universal, veşnic şi indivizibil, ca fiind indisolubil legat de Ortodoxie. Teologia bizantină se dezvoltă în această perioadă ca o delimitarea pe de o parte faţă de latinitatea din Vest, pe de altă parte faţă de armeni şi sirieni în răsărit, începând să definească treptat un fel de identitatea naţională.

Creştinătatea grecească era condusă de către împărat şi de către patriarh, sprijiniţi de sinodul Marii Biserici. Clericii, monahii şi laicii formau cele trei elemente contitutive ale acesteia.

Patriarhul ecumenic. Cunoaştem cel mai bine viaţa şi activităţile patriarhilor ecumenici, pentru că acestea sunt bine prezentate de izvoarele care ne stau la dispoziţie. În virtutea tradiţiei bizantine, împăratul avea o strânsă legătură cu patriarhul, nefiind străin de alegerea acestuia. Patriarhul era ales din rândul clerului înalt, dar uneori se întâmpla ca şi un simplu laic să fie ales în această înaltă funcţie. Patriarhul hotăra în chestiuni legate de credinţă, deţinea controlul arhivei şi a bibliotecii patriarhale care era consultată în caz de nevoie, putea pretinde mărturisiri de credinţă din partea celor suspectaţi de erezie.

Din această perioadă provine un decret imperial (1094) care restructurează administraţia patriarhală: Arhivarul (chartophylaxul) devine cel mai important funcţionar patriarhal, fiind purtător de cuvânt al Patriarhului, responsabil pentru emiterea actelor, păstrătorul ştampilei şi mediator oficial între Patriarh şi cler. Urma apoi învăţătorii (didaskaloi) care erau împuterniciţi să înveţe credinţa creştină. Mai târziu s-a făcut diferenţa între „învăţătorii psalmilor” şi „învăţătorii Evangheliei”. Această tagmă se pare că a existat doar la Constantinopol unde era nevoie de mai multă predare a învăţăturii şi moralei către popor. Marele iconom, care tradiţional era un preot, era administratorul bunurilor lumeşti. Mai târziu marele iconom al Patriarhiei ecumenice putea fi numit de către împărat şi putea fi şi un laic. Mitropoliţii aveau de asemenea iconomi sau un mare iconom. Sachelarul (sakellarios) era administratorul financiar, o funcţiune pe care o întâlnim pentru prima dată în secolul XI.

Patriarhul era ajutat de un sinod. Un protekdikos, un fel de „prim acuzator” conducea un fel de tribunal eclesial care judeca litigii interne. Exita şi un sinod permanent specific doar Patriarhului de Constantinopol fiind o formă concretă de exercitare a puterii patriarhului faţă de episcopii din provincii, faţă de Bisericile din afara Împeriului şi chiar faţă de împărat. De regulă era format din arhontele marii Biserici , mitropolitţii provinciilor şi reprezentanţi ai puterii publice, iar în caz de judecare a unei erezii, de către împăratul însuşi. Acest gen de sinod a devenit permanent doar pe parcursul secolelor X-XI. Sinodul permanent avea atribuţii legate atât de disciplină cât şi de dogmatică sau de alte chestiuni curente ale vieţii bisericeşti. Sinodul alegea episcopii după următorul procedeu: propunea trei candidaţi, hotărârea finală aparţinând patriarhului. În cazul alegerii patriarhului, hotărârea alegerii dintre cei trei candidaţi aparţinea împăratului. În caz de vacanţă patriarhală, sinodul permanent era convocat de împărat. Această formă de organizare este întâlnită şi la mitropoliţii anumitor provincii.

Rolul împăratului. Împăratul juca un rol hotărâtor în viaţa biserici. Am arătat deja că modelul oricărui basileu bizantin era Sfântul Împărat Constantin cel Mare , consuderat „al treisprezecelea apostol”. Rolul împăratului în păstrarea dreptei credinţe a crescut în epoca sinoadelor ecumenice, în special în perioada crizei iconoclaste. În secolul al X-lea el era numit „învăţătorul tuturor ştiinţelor”. În timpul dinastiei comnenilor această atribuţie a primit contururi clare. Misiunea sa era aceea de a încerca să convingă pe eretici să renunţe la învăţătura lor greşită înainte de a fi discutaţi în sinod. Ana Comnena în lucrarea sa Alexiada, arată cum perechea imerială se străduia zi şi noapte să studieze cuvântul lui Dumnezeu.

Monahismul. Din secolul al IX-lea dominantă era viaţa monahală în formă cenobitică (comunitară). Forma cenobitică (solitară) nu dispăruse, fiind prezentă în sudul Italiei şi în Capadocia. De asemenea existau monahi itineranţi (vagabonţi) chiar dacă Biserica