Istoria Bisericii Universale

Cursul nr. 1

INTRODUCERE

I. B. U. este o disciplină istorică şi teologică. Cei trei termeni care alcătuiesc numele disciplinei noastre au următoarele înţelesuri.

Termenul „istorie” provine de la verbul grecesc istoreo ( =a relata evenimente ce s-au petrecut în trecut. Obiectul ar fi prezentarea evenimentelor ce se leagă de trecutul Bisericii creştine.

Cuvântul „biserică” are două înţelesuri: 1. locaş de cult, clădire (arhitectură); 2. - totalitatea oamenillor care mărturisesc acelaşi adevăr de credinţă şi săvârşesc aceleaşi acte de cult. Pe noi ne interesează al doilea înţeles. Obiectul principal este omul ca fiinţă socială capabilă de a fi şi fiinţă religioasă.

Termenul „universală” este folosit pentru a arăta că studiază felul în care Biserica a apărut şi s-a dezvoltat peste întreg pământul.

Introducerea în studiul disciplinei noastre este de două feluri:

1. formală sau tehnică – se ocupă cu prezentarea obiectivelor, se formulează o definiţie, se prezintă metodele de cercetare, se face o periodizare a anilor în care Biserica s-a dezvoltat şi ni se arată care sunt disciplinele auxiliare şi bibliografia generală.

2. materială sau de conţinut, prilej cu care se va vorbi despre situaţia lumii greco-romane, a iudaismului şi a relaţiei lor cu Mântuitorul. Perioada aceasta ar putea fi numită şi preistoria creştinismului, iar prezentarea evenimetelor ne va ajuta la înţelegerea felului în care a apărut Biserica.

În acest context, introducerea materială a I. B. U. poate fi privită sub două aspecte: intern – se referă la naşterea, creşterea şi dezvoltarea Bisericii şi extern – se referă la relaţiile Bisericii cu statul, societatea şi celelalte religii ale lumii antice.

1. Partea introductiv formală

Definiţia. I. B. U. este disciplina istorico-teologică care cercetează critic şi expune sistematic felul în care Biserica a apărut şi s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Disciplina noastră urmează să privească viaţa Bisericii în dezvoltarea ei internă şi externă.

Denumirea disciplinei nu a fost aceeaşi; la început s-a numit Istorie Bisericească, Istoria Bisericii, Istoria creştinismului, Istoria Generală a Bisericii şi s-a ajuns la Istoria Bisericească Universală, deoarece cercetează Biserica de pretutindeni, chiar dacă de la sfârşitul secolului al XIX-lea s-au desprins alte discipline pe naţiuni şi dominaţiuni creştine. Acestea din urmă (sectele) nu fac obiectul cercetării noastre.

Scopul este cunoaşterea şi înţelegerea dezvoltării Bisericii în toate laturile ei, de la început până azi, în întreaga lume; studi în d-o putem afla felul în care s-a dezvoltat creştinismul de la începutul lui, iar ca scop final avem cunoaşterea şi înţelegerea creştinismului actual, în organizaţiile lui cele mai reprezentative.

Din toate acestea rezultă şi importanţa I. B. U., în sensul ca ea este o disciplină de bază, de largă cultură generală şi de nelipsit din răndul studiilor teologice.

Creştinismul este o religie istorică şi este legat de anumite evenimente istorice, iar pentru a corespunde scopului şi pentru a fi cunoscute faptele aşa cum s-au petrecut, I. B. U. trebuie să folosească metoda de cercetare modernă a istorigrafiei, care se bazează pe cinci principii sau etape istorice:

1. cercetarea izvoarelor;

2. verificarea izvoarelor;

3. analizarea critică a documentelor;

4. cercetarea evenimentelor istorice din punct de vedere evolutiv;

5. expunerea sistematică.

Acest lucru pretinde o bună cunoaştere a izvoarelor, justa lor inţelegere şi interpretare, şi expunerea evenimentelor în mod nepărtinitor; deci I. B. U. trebuie să fie documentată, critică, pragmatică, genetică şi obiectivă.

I. B. U. este şi o disciplină teologică şi nu numai umană, deoarece porneşte de la persoana divino-umană a lui Iisus Hristos, care a fost om adevărat şi Dumnezeu adevărat, iar evenimentele se raportează la persoana Lui. Deaoarece Biserica este un aşezământ divino-uman, prezentarea evenimentelor se va face nu numai ţinând cont de factorii umani ci şi de cei religioşi.

Despre Biserică se poate vorbi doar de aproximativ 2000 de ani. Pentru a putea prezenta evenimentele corect, istoricii au făcut o periodizare a acestora (care ajută doar la studiu şi la o mai bună sistematizare a materialului).

Cei două mii de ani ai creştinismului pot fi grupaţi în şase etape:

1. De la naşterea Mântuitorului până la începutul veacului IV (după unii istorici până în anul 313 -edictul de la Milano, după alţii până în 325). În această perioadă Biserica şi-a dobândit identitatea în sânul lumii păgâne şi evreieşti, dar a avut de suferit persecuţii atât din partea păgânilor cât şi a evreilor; ea şi-a formulat cultul, (serviciile religioase) iar în urma persecuţiilor a renăscut din propria ei cenuşă. Aceasta poate fi numită şi perioada începuturilor.

2. între anii 325 – 787 (după unii până în anul 843). Este timpul desfăşurării sinaodelor ecumenice, periaodă în care s-a formulat oficial dogma Bisericii în timpul luptei împotriva ereticilor. În acest răstimp s-a produs prima ruptură în sânul Bisericii când, după sinodul IV ecumenic, unii s-au desprins formând Bisericile monofizite şi nestoriene sau necalcedoniene.