Istoria Crestinismului

Imagine preview
(9/10 din 3 voturi)

Acest curs prezinta Istoria Crestinismului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 5 fisiere doc, pdf de 27 de pagini (in total).

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domenii: Religie, Crestinism

Extras din document

Dacă activitatea celor mai multe din ordinele monahale aveau un caracter

moralizator, respectiv caritativ sau de apărare faţă duşmanul extern, Evul Mediu a mai

produs în Biserica Apuseană alt soi de activitate, cea a inchiziţiei, legată de cercetarea şi

nimicirea duşmanului intern, mai ales a ereziilor.

Etimologic, numele «inquisitio» însemnează anchetă, cercetare. La început, inchiziţia a

fost folosită numai ca procedură penală. Iniţial inchiziţia a fost înfiinţată în 1184 de papa Lucius

al III-lea ca tribunal eclesiastic al papalităţii, pentru a combate erezia catarilor din Lombardia.

Papa Inocenţiu al III-lea (1198—1216) a stabilit în Conciliul al IV-de la Lateran din

1215, prin canonul 3, modul de procedură al acesui tribunal ecclesiastic. Prin opoziţie cu

procedura penală romană, aflată în uz până atunci şi în tribunalele bisericeşti, prin care

judecătorul acţiona numai dacă era sesizat de un acuzator oarecare, responsabil pentru dovedirea

acuzaţiilor, noua procedură din 1215 consta dintr-o anchetă pornită chiar de judecător, care

discuta în contradictoriu cu inculpatul care devenea acum şi acuzator şi judecător.

Începutul activităţii s-a făcut prin reprimarea dură a albigenzilor din sudul Franţei, a

valdenzilor li catarilor. Sinoadele din sudul Franţei obligau, de pildă, pe episcopi să denunţe pe

ereticii din parohiile lor, iar în decurs de un an. Cum preciza canonul 3 al sinodului din 1215

- seniorul laic, care nu ducea la îndeplinire mandatul, era depus şi-şi pierdea domeniul.

Operaşiunile inchizitoriale erau conduse de dominicani, cărora din 1252 le-a

fost pusa la dispoziţie tortura.

Procedura inchizitionala

-s-au pastrat manuale inchizitionale;

-6 etape:

1. inchizitorul colinda zonele infestate de erezie

- ţine o predica apocaliptică;

- da un timp de graţie (max. 4 saptamani)

- daca erau banuieli puternice arestarile se faceau imediat

2. dupa expirarea timpului: INTEROGATORIUL

- acuzatul trebuia sa jure pe Sfânta Evanghelie;

- daca nega acuzaţia de erezie erau aduşi martori pentru confruntare, dar nevăzuţi la

faţă

3. vexarea

- constrângerea pentru a accepta acuzaţia de erezie;

4. sentinţa – pronunţată public

5. autoblafe

- actul de credinta al celui acuzat;

- abjurarea ereziei.

6. excomunicarea si anatema

- daca nu accepta pct. 5.

-cei condamnati cu moartea erau dati administratiei laice pentru indeplinirea sentintei;

-complicii la erezie erau si ei pedepsiti (deposedati de averi, intemnitati pe viata, etc.)1

Pedeapsa confiscării se mai aplica şi ereticilor care nu abjurau erezia lor, precum şi celor

condamnaţi la închisoare pe viaţă, morţilor condamnaţi în efigie cu dezgroparea lor precum şi

celor condamnaţi în lipsă.

Trimiterea în pelerinaje şi flagelarea constituiau o altă categorie de pedepse, care

puteau fi convertite eventual în opere de caritate. Flagelarea se făcea în biserică în timpul

Liturghiei.

Închisoarea nu era considerată pedeapsă, ci mijloc prin care ereticul putea - prin regim

de pâine şi apă - să obţină iertare pentru crime precum şi ca mijloc de supraveghere a lui. Ea

era temporară, pentru cei ce mărturiseau erezia şi se lepădau «în timpul de graţie», ori

permanentă, pentru cei ce o mărturiseau numai prin tortură.

Aplicarea pedepsei cu moartea, care a adus tribunalelor inchizitoriale o tristă

celebritate, nu s-a făcut fără numeroase proteste şi şovăieli încă de la început. Astfel, unii

considerau că erezia nu este crimă, de aceea se şi opuneau pedepsirii ei, căci, se spunea, ea nu

trebuie combătută decât prin raţiune (argumentis, non armis capiantur). Alţii acceptau şi ideea

pedepsirii, dar numai a celei spirituale, adică excomunicarea, pentru a evita molipsirea altora.

Chiar şi cei ce acceptau alte pedepse decât cele spirituale se opuneau cu hotărîre

pedepsei capitale, iar pedepsele fizice le recomandau numai cu multă rezervă, Prin sinodul de la

Verona (1184), la care a participat şi împăratul Friederich I Barbarossa (1152—1190), s-a

stabilit ca ereticii să fie predaţi braţului secular care să le aplice pedeapsa.

Numărul victimelor inchiziţiei nu poate fi stabilit. Deşi destul de mare, numărul a

fost exagerat de adversarii Bisericii. Răspunderea pentru aceste omoruri şi mai ales pentru cele

în masă, săvârşite cu prilejul cruciadelor împotriva ereticilor, dintre care una din cele mai

sângeroase a fost cea din 1209 împotriva albigenzilor (masacrul din Beziers) de sub

pontificatul papei Inocenţiu al III-lea, revine în întregime Bisericii romano-catolice şi mai

puţin nobilimii interesate. Justificarea acestor acte prin asemănarea ereziei cu crimele de Les

majestate, de trădare nu stă în picioare. Prerogativele tribunalelor inchizitoriale erau atît de

mari, încît depăşeau uneori şi puterea episcopală sau civilă. Putea fi citat şi arestat oricine şi

se putea folosi tortura împotriva oricui.

Fisiere in arhiva (5):

  • Istoria Crestinismului
    • 05.Biserica apus in sec 11 15.pdf
    • 06.Inchizitia.pdf
    • 10. Martin-Luther.pdf
    • Apophtegmata Patrum.doc
    • Cruciadele si consecintele acestora.doc