Istorie si Fenomenologie, Hermeneutica Religioasa

Imagine preview
(8/10 din 2 voturi)

Acest curs prezinta Istorie si Fenomenologie, Hermeneutica Religioasa.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 3 pagini .

Profesor: Morar Ioan

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Religie

Extras din document

O înţelegere a fen. religios presupune o investigare istorică iar pe de altă parte o decriptare, developare a actului şi faptului religios şi o încadrare a cestui tip de comport. dpdv cultural social, o fenomenologizare a actului şi faptului religios.

Analiza istorică a faptului religios trebuie operată cu toate informaţiile din diferite surse a comport. religios.: informaţii scrise şi nescrise, documente literare şi alt fel de documente (arheologice), să pătrundem şi să reconstituim comportamentul şi atitudinile religioase.

Acest fenomen nu ţine de o zonă anume ci un exerciţiu amplu în care se intersectează arheologia şi cercetare a filosofică care ne introduc în atmosfera spiritului uman unde are loc manifestarea excepţională, inegalabilă a omenescului.

Vom încerca să abordăm chestiunile astfel încât să surprindem toate modulaţiile, stările morfologice, torsiunile pe care sacrul le-a luat în manifestarea sa istorică.

În antichitate religia u era alta decât cele obişnuite, viaţa religioasă făcea parte din universul de manif. cotidiene ale omului. Exp. religioasă se integra cu experienţa comună a vieţii de zi cu zi. Pentru omul vechi religia era o formă de menţinere a relaţiei cu nevăzutul, cu divinitatea cu fecundul şi importantul dpdv spiritual. Religia era o reamintire continuă a unei exp trăită cândva şi din motive inexplicabile a pierdut-o, religia era o întoarcere la origini, la starea care-o oferise o securitate socială.

Religia era ieşirea de sub teroarea istorică şi intrarea în starea paradisiatică iniţială. Religia merge pe un drum retrospectiv, se încearcă o reaşezare a condiţiei umane într-o ontologie primară. Fen. religios, pt antic, era o experienţă în care ontologia secundă încearcă să recâştige şi să intuiască ontologia primă.

Religia era privită ca reamintire a lucrurilor întâmplate odinioară, dar şi ca relaţionare şi comunicare cu Cel ce se află dincolo de realitatea dată, cel ce asigură suportul existenţei umane. Chiar dacă această realitate nu este personalizată, nu poate fi folosită cu termeni descriptibili, omul antic era conştient că se putea vorbi doar în termeni superlativi, ea era esenţială pentru existenţa socială cât şi pentru propria sa existenţă. Omul a avut o atitudine de pietate, evlavie, recunoaştere a sublimităţii ei, o atitudine din care omul nu a exceptat dialogul, relaţia cu realitate supremă. Aceasta face trecerea către a doua realitate – fenomenul care face posibil dialogul între om şi Dzeu, văzut şi nevăzut.

O altă notă specifică a religiozităţii este existenţa unor elemente care se constituie în fundament al actului şi faptului religios.

Aceste elemente sunt:

1. Divinitatea – sursă a actului religios. El este factorul care generează existenţa, care generează condiţia umană sau omul şi care se constituie în suport al experienţelor conştiente ale omului.

2. Omul – partener de dialog al lui Dzeu, mediu în care Dzeu poate fi sesizat ca expresie, existenţă, etc. Din acest pdv omul este o fiinţă care poate sesiza divinul, este destinată prin creaţie pentru a sesiza divinul, are capacitatea dialogică în aşa fel încât să colaboreze cu divinul, să răspundă divinităţii pe măsura aşteptărilor acesteia.

3. Formele de exprimare ale lui homo religiosus: expresii teoretice şi expresii practice. Dpdv teoretic avem de-a face cu doctrina religioasă iar dpdv practic cu ritualul religios. Doctrina reprezintă un elaborat mintal, un elaborat intelectual pe marginea experienţei pe care o mul o înregistrează în dialogul cu divinul. Ritualul, expresia aplicată a religiei, constituie aceste prelungiri ale teoreticului în forme sensibile. Ritualul este manifestarea integrală a omului aflat în dialog cu subiectul divin, subiect revelator.

4. Scopul. Intrarea în comuniune cu divinitatea. Aici apar aspecte discutabile. Pt omul antic avem de-a face cu nostalgierea lumii originare, a lumii începuturilor. De aceea toată mişcarea omului este destinată comprimării timpului, eliminării intervalelor de timp care au trecut de la creaţie până la momentul istoric dat, ale momentului în care trăieşte cel ce meditează la acestea. Este o atitudine recesivă prin care omul meditează la originile sale sublime. O altă atitudine este îndreptarea experienţei umane spre un timp care succede timpul istoric. Omul spre îndreaptă spre o realitate metaistorică, dincolo de spaţiul temporal. Istoria, ca timp al exp religioase este un timp al bucuriei, un timp care trebuie asumat ca necesar pt participarea la relaţia ultimă cu Hristos. Pt antici neantizarea istorie, întoarcerea la iniţial era întoarcerea la origini pentru creştini este vorba despre şansa de a participa , odată cu ieşirea din istorie, la mediul divin, a fi în comuniune veşnică cu Creatorul său.

Fisiere in arhiva (1):

  • Istorie si Fenomenologie, Hermeneutica Religioasa.doc