Morala - Virtutea Teologica a Credintei

Imagine preview
(8/10 din 3 voturi)

Acest curs prezinta Morala - Virtutea Teologica a Credintei.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 25 de pagini .

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domeniu: Religie

Extras din document

VIRTUTEA TEOLOGICA A CREDINTEI

I. Sinergia omului cu Dumnezeu în actul credintei

Într-una din meditatiile sale, Fericitul Augustin arata ca „exista în noi ceva mai adânc decât noi însine”. Mai adânc decât noi însine este lumina harului lui Dumnezeu, care patrunde si învaluie întreaga noastra fiinta – suflet si trup –, restabilind în Biserica, prin Sfintele Taine, legatura harica dintre noi si Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat „întru Care au fost facute toate” si „întru Care sunt asezate toate” (Col. 1, 16-17).

Botezul este prima Taina a Bisericii prin care ne unim cu Hristos în Duhul Sfânt. Prin Botez Hristos vine la noi, îsi face salas în sufletul nostru. Se face una cu el si-l trezeste la o viata noua; odata ajuns în sufletul nostru, Hristos sugruma pacatul din noi, ne da din însasi viata Sa si din propria Sa desavârsire.

Salasluirea lui Hristos prin Botez în sanctuarul cel mai din launtru al fiintei noastre este la început insesizabila. Cu timpul, ea poate sa devina o realitate atotluminoasa, care actualizeaza în sufletul nostru credinta, dar nu fara deschiderea si participarea noastra libera si constienta la aceasta lucrare.

Credinta este, deci, o realitate teandrica, de ordin ontologic-existential, în care se întâlnesc într-un mod tainic, lucrarea Duhului Sfânt si vointa noastra libera si constienta. Fiind un rod al lucrarii harului, ca energie necreata, credinta ne lumineaza mintea, ne întareste si stimuleaza vointa. Pe de alta parte, vointa contribuie la cresterea si întarirea credintei produsa de har.

Datorita necesitatii efortului nostru voluntar în actul credintei, chiar daca este usurat de harul salasluit în noi la Botez, credinta este o virtute. Este prima virtute cu care pornim pe drumul înduhovnicirii noastre si a cunoasterii lui Hristos salasluit în noi, în intimitatea noastra centrala, dupa cuvântul Sfântului Marcu Ascetul: „Drept aceea, o omule, care ai fost botezat în Hristos, da numai lucrarea pentru care ai luat puterea si te pregateste sa primesti aratarea Celui ce locuieste în tine”.

În actul credintei ca dar al lui Dumnezeu, ca revelare a adâncului de absoluta transcendenta a Dumnezeirii, prin taina Întruparii Cuvântului, (I Tim. 3, 16) si ca deschidere libera si constienta a omului pentru a se uni si a fi grait de Cuvânt, întâietatea apartine lui Dumnezeu si nu omului (In. 1, 18; 6, 44; Filip. 2, 13). Totul vine de la Dumnezeu. Experienta credintei vine tot de la Dumnezeu, pentru ca „Dumnezeu este mai adânc omului decât el însusi” asa cum arata Paul Evdokimov.

Deci, credinta nu este un act pur subiectiv, o deschidere catre Absolut întreprinsa de om prin propriile lui puteri, ci este un act sinergic, un raspuns al vointei si al ratiunii sale la initiativa si iubirea lui Dumnezeu. Prin simpla sa vointa omul n-ar putea ajunge niciodata sa creada.

Putinta de a crede este înscrisa natural în firea tuturor oamenilor, dar se aprinde numai sub lucrarea Duhului Sfânt. „Puterile de cautare si de cercetare a lucrurilor dumnezeiesti – spune Sfântul Maxim Marturisitorul – sunt sadite în firea noastra de catre Ziditorul prin însasi aducerea ei la existenta. Iar descoperirea lucrurilor dumnezeiesti le împartaseste prin har puterea Prea Sfântului Duh, fiindca nu este îngaduit sa zicem ca numai harul lucreaza în sfinti cunoasterea tainelor. Pe de alta parte, n-am primit cunostinta adevarata a lucrurilor nici numai printr-o cunostinta a firii, fara Duhul Sfânt. Caci atunci s-ar dovedi de prisos salasluirea Duhului în sfinti, neajutându-le la nimic descoperirea adevarului”.

Se observa destul de clar în acest text caracterul sinergetic al credintei, mergând pe linia hristologiei calcedoniene, care, definind legatura dintre natura divina si cea umana, în Persoana Mântuitorului, a salvat nu numai adevarul obiectiv, ci si cel subiectiv al credintei crestine.

II. Credinta si ratiune în spiritualitatea rasariteana

Credinta în spiritualitatea ortodoxa este, dupa cum am vazut, o realitate ontologica, profund fiintiala. De aceea nici nu a existat vreodata o problematica a credintei; nu s-a încercat o întemeiere a credintei pe baze rationale. Credinta, dupa Sfântul Maxim Marturisitorul, este „o cunostinta ce nu se poate dovedi… este o legatura mai presus de fire, prin care, în chip nestiut si indemonstrabil, ne unim cu Dumnezeu într-o unire mai presus de întelegere”. Sfâtul Ioan Damaschin spune: „Credinta este un sentiment care nu iscodeste lucrurile”. Aceste definitii nu înseamna o înlaturare a ratiunii din actul credintei sau o reducere a credintei la un sentiment nebulos-afectiv, ci doar sublinierea faptului ca credinta este o realitate profund-umana, în care sunt implicate deopotriva toate facultatile sufletului: ratiune, vointa si sentiment, sustinute si întarite de harul lui Dumnezeu.

Tocmai pentru faptul ca tine de ceea ce este mai adânc în om, de mintea (½¿ÅÂ) inima (º±Á´¹±) sau duhul (À½µÅ¼±) omului, ca loc central al sufletului în care salasluieste Dumnezeu, credinta depaseste caracterul dualist al ratiunii, – credinta-concept – si pastreaza nealterata esenta ei – trairea – ca expresie a comuniunii harice, plina de iubire, dintre om si Dumnezeu, ce se realizeaza de catre Hristos în Biserica, prin Duhul Sfânt. Din identificarea credintei cu trairea, rezulta evidenta ei intrinseca, ce nu mai are nevoie de fundamentarea extrinseca a ratiunii. În acest sens, Sfântul Clement Alexandrinul spune: „Credinta este acceptarea de buna voie a unui lucru, înainte de demonstrarea lui … este asteptarea unui lucru pe care îl dobândesti în viitor si convingerea sigura ca-l vei primi”.

Credinta în sine a fost înteleasa de Sfintii Parinti ca un adevar dincolo de îndoiala, indiscutabil si lipsit de necesitatea raportarii la ratiune. Motivele rationale pot chiar lipsi, fara ca prin aceasta sa se înlature credinta. „Odata ce am crezut – spunea Tertulian – nu mai nazuim la ceva dincolo de credinta. Noi suntem patrunsi de adevarul ca nu mai exista nimic în afara de ea, în care sa fim datori a crede”. Sfântul Ioan Gura de Aur este si mai categoric împotriva folosirii argumentelor rationale pentru justificarea credintei: „Nimic nu este mai rau – scria el – decât atunci când cineva judeca si masoara cele dumnezeiesti cu ajutorul rationamentelor omenesti. În acest fel, acela se îndeparteaza în mare masura de piatra credintei si va fi lipsit de lumina”.

Ratiunea nu este însa neglijata de Sfintii Parinti, dar este înglobata Revelatiei. Domeniul ei de investigare nu este credinta însasi, ci creatiile intelectului uman. Ratiunea poate sa ajute credintei pentru spulberarea îndoielilor din sufletul celor care au iesit din orizontul autentic al credintei. Ne ajuta deci la regasirea credintei adevarate pentru cel care mai are în sufletul sau un sâmbure de credinta si un dor sincer de a reveni la o credinta deplina. În acelasi timp, credinta lumineaza ratiunea, întareste vointa si încalzeste sentimentul, statornicindu-le într-o armonie sublima. Sfântul Grigorie Palama spune: „Conceptele referitoare la Dumnezeu, pe care le are ratiunea naturala, capata prin credinta o noua stralucire, care sporeste treptat prin participarea virtutilor, încât cu vremea, credinta devine o vedere a tainelor si bogatiilor dumnezeiesti ascunse în suflet, acoperite pentru ochii fiilor trupului si descoperite în duh celor care se ospateaza la masa lui Hristos”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Morala - Virtutea Teologica a Credintei.doc