Mozaismul

Capitolul I

Arameii preavramici

Arameii, un popor de neam semitic, vorbind o limbă înrudită cu limbile asiro-babilonienilor şi a fenicienilor, sunt atestaţi documentar în milleniul II, î. Hr.

Izvoarele sigure care atestă existenta, religia şi civilizaţia arameilor sunt: textele sacre ale evreilor, ce se constituie în cea mai veche sursă; textele cuneiforme siriene şi inscripţiile arameine despre regatele pe care aceştia le-au constituit.

Orientalistul Arnold J. Toynbee aşează civilizaţia arameeană, siriană, alături de cea greacă, arabă, indiană şi chineză.

Arameii au fost un popor deosebit de canaaneeni. De urma arameilor se dă lesne urmărind datele scripturistice. Ei au fost un popor nomad care a urcat încet, în mileniul III î. Hr., din Pustiul Arab spre gurile râurilor Tigru şi Eufrat, stabilindu-se treptat în cetăţile de pe Eufrat şi-n regiunile mănoase sau comerciale ale acestui râu. Întâlniţi în cadrul Dinastiei a III-a din Ur, ei nu se vor constitui într-un stat aparte, ci doar în mici state risipite de-a lungul Eufratului, precum: Haran, în nord-vestul Mesopotamiei, Bit-Agusi, lângă Arpad şi Alep, Aram Bet-Rekhob, Aram Ma’akah, Gesur şi Damasc, în sec. XI-X, î. Hr. Mai târziu: Hamat, Damasc, şi Sam’al, în Siria sec. VIII, î. Hr.

Destinul lor istoric s-a concretizat în: dezvoltarea treptată, din rândul lor, a poporului evreu, precum şi impunerea limbii aramaice, ca limbă de circulaţie internaţională în Orientul Apropiat până la ivirea creştinismului. Biblia relatează cu privire la originea patriarhilor că ar fi aramei: ”Tatăl meu a fost un arameian pribeag, s-a dus în Egipt, s-a aşezat acolo cu puţinii săi oameni şi acolo s-a ridicat din el un popor mare, puternic şi mult la număr”(Deuteronom 26 : 5).

-”Avraam a zis către sluga, cea mai bătrână din casa sa, care cârmuia toate câte avea:”Pune mâna ta sub coapsa mea şi jură-mi pe Domnul Dumnezeul cerului şi pe Dumnezeul pământului că fiului meu Isac nu-i vei lua femeie din fetele canaaneilor, în mijlocul cărora locuiesc eu, ci vei merge în ţara mea, unde m-am născut eu, la rudele mele, şi vei lua de acolo femeie lui Isac, fiul meu (...)a luat sluga cu sine zece cămile din cămilele stăpânului său şi tot felul de lucruri scumpe de ale stăpânului său şi, sculându-se s-a dus în Mesopotamia, în cetatea lui Nahor” (Facere 24 : 2-4 şi 10);

-”Isac era de patruzeci de ani, când şi-a luat femeie pe Rebeca, fata lui Batuel Arameul din Mesopotamia şi sora lui Laban Arameul”(Facere 25 : 20);

Locul mesopotamian de unde Isac şi-a luat-o pe Rebeca este “Haranul”, o regiune la răsărit de Eufrat, în Nordul Mesopotamiei, unde după Fac. XI, 31, a urcat, din Ur-ul Caldeii, Avraam cu părinţii şi fraţii săi. Tot în Haran se va refugia şi Iacob de teama mâniei fratelui său Esau, în casa lui “Laban, fiul lui Batuel Arameul şi fratele Rebecăi, mama lui Iacov şi a lui Esau”(Facere 28 : 1). În acest context amintim că ȋn capitolele XXIX-XXX din Cartea Facere se vorbeşte despre căsătoriile lui Iacov cu ficele lui Laban.

Trebuie să subliniem faptul că denumirea de Harran este foarte apropiată fonetic de cea de Aram, la care se adaugă realitatea mărturisită biblic că vechii evrei, din timpul patriarhilor, au fost aramei, dar depărtându-se în timp şi spaţiu şi vieţuind printre canaaneeni şi egipteni, precum şi în Peninsula Sinai, ei s-au delimitat de aceştia constituindu-se în cele din urmă într-un popor de sine stătător, cunoscut sub numele de Israel sau evreu, şi cu o religie aparte.

Credinţele arameilor

Pe seama arameilor, în general, se pun ca elemente de credinţă, cele corespunzătoare perimetrului locuit, până la chemarea lui Avraam, şi prin extensie la chemarea lui Moise. Politeismului aramaic i se atribuie zei de influenţă asiro-babiloniană şi cananeeană. Dintre aceştia, mai importanţi, amintim:

El, divinitate cananeeană, a cărui nume aramean a fost Ilu. El intră în combinaţii şi formează: Elagab = zeu al muntelui, iar prin derivaţie Heliogabalus = zeul soare, precum şi Bet’el = casă a zeului El.

Baal, cu diferite combinaţii, între care cea mai deosebită a fost Baal-Samain = stăpânul cerului.

Hadad, zeul furtunii;

Marduk, zeu babilonian al cărui nume însemna în aramaică ”zeu al locului”.

Melkart = zeu al oraşului.

Na’aman = cel graţios, era denumirea aramaică a zeului Adonis.

Resef, zeu al trăznetului.

Rimmon = cel ce tună.

Samas, zeu al soarelui.

Sin, zeu al Lunii, care avea un templu în Haran.

Yaho, divinitate arameeană adorată la Elefantina, ce pare identică cu Yahweh.

Arameeii au îmbrăţişat, după cum se vede numeroase credinţe, în primul rând o parte din cele mesopotamiene, iar mai târziu, parte din cele mazdeene şi iudaice.

Foarte mulţi au devenit, d. Hr., creştini, iar o parte din arameii din Mesopotamia au trecut la manihei, dar începând din sec. al VI-lea d. Hr. în marea lor parte au devenit adepţi ai islamului.

În lumea creştină arameii au dat naştere la mai multe erezii celebre: nestoriană, iacobită, monofizită, iar în cadrul islamului la câteva secte. Aceasta era de fapt practica lor ancestrală.

Cultura aramaică

Cultura arameeană se caracterizează prin creaţii literare, artistice şi mitologice, care intră în istorie prin sec. IX, în. Hr. cu inscripţia unui rege din Damasc, Bar-Hadad, adică Fiul lui Hadad, zeul furtunii şi tatăl lui Baal, zeul fertilităţii. Cu începere din sec. VII, în. Hr., limba aramaică s-a extins mai întâi în Canaan, Ţara Sfântă şi ȋn Mesopotamia, iar odată cu formarea Imperiului Persan ea a devenit limba administraţiei persane, reuşind să se impună chiar şi după ce Alexandru cel Mare desfiinţează Imperiul Persan, cel mai vast imperiu al antichităţii de până atunci. Nici chiar culturile greco-romane n-au fost în stare să o reducă la tăcere. Aşa se face că, în cumpăna dintre milenii, Domnul Iisus Hristos a propovăduit într-un dialect aramaic, iar între textele de la Marea Moartă sunt şi suluri în limba aramaică.

Literatura aramaică îşi continuă existenţa şi în secolele creştine când denumirea ei veche şi latinească de lingua chaldaica se schimbă în lingua siriaca.

Cele mai vechi texte cu caracter moral-sapienţial, ajunse până la noi, provin din Egiptul de Sus, oraşul Elefantina, şi între ele mai deosebite sunt: Povestea lui Ahiqar şi Povestea lui Bar Punes :