Pentateuhul

Pentateuhul

I. Introducere

1. Teoria surselor

A. Preliminarii

- până la începutul filozofiei deiste din secolul XVIII. biserica creştină nu a pus niciodată sub semnul întrebării faptul că autorul celor cinci cărţi ale lui Moise ar fi într-adevăr Moise.

- Câţiva teologi evrei – precum Benedictus Spinoza au lansat ideea potrivit căreia cel puţin o parte din Torah nu a fost scrisă de Moise, ci de altcineva, mai târziu. El îl propunea pe Ezra ca fiind redactorul Pentateuhului.

- Chiar dacă propunerea lui nu a fost luată în serios de către contemporanii săi, mai târziu a contribuit în mod semnificativ la naşterea teoriei surselor.

- În 1753 Jean Astruc, medicul francez era de asemenea preocupat de aceste întrebări atunci când a analizat Geneza din punct de vedere literar. El a descoperit că Gen 1 foloseşte doar numele de Elohim pentru Dumnezeu în timp ce în Gen 2 apare cu precădere numele de Iahve.

- încearcă să explice acest fenomen prin a presupune că Moise s-a folosit de două surse scrise diferite care abordau creaţiunea din două puncte diferite de vedere.

- astfel deosebirea dintre numele divine a devenit primul criteriu pentru distingerea surselor Pentateuhului.

B. Formarea teoriei surselor

1. Teoria fragmentelor

- Alexander Geddes, preotul romano-catolic scoţian creează teoria fragmentelor.

- El considera că Pentateuhul a fost compus din mai multe fragmente, dintre care unele proveneau chiar din timpul lui Moise, dar au fost puse într-un context istoric ca să formeze un întreg.

- Willem Martin Lebrecht De Wette (Dissertation Critico-Exegetica, 1805) afirmă că nici a parte a Pentateuhului nu provine dinaintea vremii lui David, şi cartea Deuteronomul a fost scrisă pentru a facilita reforma lui Iosia din 621. Astfel a apărut şi sursa D care avea menirea de a susţine politica guvernului - spunea De Wette, iar acţiunea lui Iosia este numită de către el fraudă pioasă.

2. Teoria suplimentară

- Heinrich Ewald (Komposition der Genesis) conduce la naşterea teoriei suplimentare potrivit căreia materialul de bază al Genezei este foarte vechi care a constituit temelia tuturor documente.

- La acesta s-au adăugat între timp şi altele, cum ar fi Codul Legământului, Decalogul, Cartea Începuturilor, Viţa lui Moise, etc. (Această teorie mai este cunoscută şi sub numele teoria cristalizării, care susţine nu doar adăugarea anumitor fragmente la documentul existent ci şi prelucrarea întregului material.

- Un alt exponent al teoriei suplimentare a fost Friedrich Bleek care aplică teoria surselor cărţii lui Iosua şi naşte expresia hexateuch (şase volume). El recunoaşte că anumite părţi aparţin lui Moise. Prima adăugire semnificativă are loc în secolul 10 î.Hr., în timpul Împărăţiei Unite, iar cea de a doua intervenţie de redacţie apare în timpul lui Iosia.

- Al treilea reprezentant al teoriei suplimentare este Franz Delitzsch. El recunoaşte că toate părţile Pentateuhului care îl pretind pe Moise ca autor trebuie recunoscute ca aparţinând lui Moise. Conform lui, celelalte părţi ale documentului E provin de la Eleazar, care a adăugat şi cartea legământului (Ex 20:23 – 23:33). Un alt redactor a adăugat cartea Deuteronomului completând astfel Pentateuhul.

3. Noua teorie documentară

- Johan Gottfried Eichorn (Einleitung in das alte Testament, 1783) împarte Geneza şi primele două capitole ale Exodului conform surselor Iahviste şi Elohiste (I şi E). La început a considerat că Moise a fost redactorul materialelor care proveneau dinaintea lui Moise, dar în ediţii mai târzii ale cărţii sale a acceptat viziunea din ce în ce mai populară conform căreia Pentateuhul a fost scris după Moise.

- Ernst Wilhelm Hengstenberg a fost un apărător consecvent şi consacrat al ideii, că Moise este autorul întregului Pentateuh. A combătut cu succes teoria surselor în ce mai influentă lucrare: The Genuinnes of the Pentateuch, 1847.

- Hermann Hupfeld prin lucrarea Die Quellen der Genesis aduce o revoluţie în critica surselor. El împarte sursa E în E1 pe care o numeşte Grundshrift (scriere de bază), ceea ce a fost numită de critici sursa Preoţească (P).

- Karl Heinrich Graf a considerat însă că sursa P este mai târzie decât sursa D (fiindcă potrivit teoriei lui, sursa D nu cunoaşte nimic şi nu face nici o aluzie la sursa P). Astfel ordinea surselor este stabilită ca fiind: J, E, D, P.

- Julius Wellhausen în lucrarea sa de sinteză Die Komposition des Hexateuchs, apărută în 1876 reformulează teoria surselor şi o întemeiază pe surse evoluţioniste. Potrivit teoriei sale religia iudeilor a cunoscut o evoluţie treptată de la animismul primitiv până la monoteism absolut. Această teorie era în perfectă armonie cu dialectica hegeliană şi cu evoluţionismul lui Darwin.

C. Cele patru „surse” ale teoriei

I (sursa Iahvistă) – a fost scrisă în 850 î. Cr. de către un autor anonim din Iuda. Este preocupat mai mult de biografii, şi prezintă personajele într-o formă cât se pate de reală şi plină de viaţă. Dumnezeu este descris prin expresii antropomorfe. Nu prezintă nici un interes faţă de jertfe sau ceremonii.

E (sursa Elohistă) – scrisă în 750 î. Cr. pe teritoriul împărăţiei de nord. Descrierile ei sunt mai obiective, iar gândirea teologică, morală a autorului este mai puţin colorată. Se concentrează mai mult asupra cultului şi a ceremoniilor. Îl descrie pe Dumnezeu în ipostaza în care El se descoperă oamenilor prin visuri şi viziuni. Îl preamăreşte pe Moise, cu care Dumnezeu a putut comunica în fora unui om (antropomorf).

În aprox. 650 î. Cr. un redactor necunoscut comprimă cele două materiale într-un singur document I-E.

D (sursa Deuteronomistă) – compusă în timpul marelui preot Hilchia, fiind programa oficială a reformei, susţinute apoi şi de Iosia în 621 î. Cr.

P (sursa Preoţească) – a avut mai multe popasuri potrivit teoriei surselor. Începând cu Ezechiel (Codul Sfinţeniei – Lev 7-26) până la Ezra. Sursa P este interesată de originea şi organizarea instituţiei teocraţiei. Este preocupată în mod deosebit de genealogii, jertfe şi ceremonii.

2. Critica teoriei surselor

A. Punctele slabe ale teoriei

1. Foloseşte o argumentaţie circulară

- concluzia finală a teoriei, potrivit căreia Biblia nu este revelaţia supranaturală a lui Dumnezeu, o foloseşte ca premiză la orice argumentaţie.

- Refuză să recunoască autenticitatea oricărui eveniment supranatural şi caută explicaţii raţionale, umaniste. Este imposibil unui Daltonist să descopere şi să aprecieze frumuseţea unui tablou de Van Gogh, sau de Picasso, pentru că îi lipseşte elementul esenţial care-l face capabil pentru lucrul acesta.