Studiul Noului Testament

CARTEA FAPTELE APOSTOLILOR

Alegerea celor doisprezece s-a făcut dintr-un număr mai mare de ucenici (Lc. 6, 13), Mântuitorul numindu-i Apostoli. Pe aceştia îi va considera prieteni şi nu slugi (In. 15, 15), pentru că ei aveau să fie cei mai apropiaţi ucenici ai Domnului, făcându-se martorii Întrupării, Botezului, Transfigurării, Învierii şi Înălţării Sale. Ei L-au cunoscut personal pe Domnul slavei, Hristosul, Mesia lui Dumnezeu, L-au auzit, L-au văzut şi L-au atins (I In. 1, 1).

Ei nu trebuie confundaţi cu cei 70(2) ucenici, care şi ei Îl urmau pe Mesia, dar nu în măsura în care Îi slujeau cei doisprezece. Cei 70(2) de ucenici sunt amintiţi numai de Sfântul Luca (Lc. 10, 1), aleşi de Învăţătorul pentru că „secerişul era mult, dar lucrătorii puţini” (Mt. 9, 37), iar „mulţimile care-L urmau erau necăjite şi rătăcite ca nişte oi care n-au păstor” (Mt. 9, 36).

Ucenicilor Lui, Hristos S-a revelat pe Sine prin minunile săvârşite, ajutându-i să înţeleagă că originea Sa este dumnezeiască. Pe ei i-a format în scopul slujirii mântuitoare, sădind adânc în inimile lor credinţa. Cu toate că erau „oameni săraci, fără autoritate şi cultură, totuşi erau plini de virtuţi şi devotament; în simplitatea inimii lor slujeau cu aleasă dăruire şi aduceau un fierbinte omagiu Stăpânului”. Cu toate acestea ochii şi inimile lor nu puteau percepe tainele nepătrunse izvorâte din cuvintele şi faptele Învăţătorului. Acest lucru se poate vedea, printre altele, din faptul că după minunea înmulţirii pâinilor şi săturarea a 5.000 de bărbaţi, afară de femei şi copii (Mt. 14, 15-21; Mc. 6, 37-44), Apostolii au fost martorii unui eveniment ce a produs mare tulburare în sufletul lor: umblarea pe mare a Mântuitorului.

Sfântul Evanghelist Marcu explica motivul pentru care erau peste măsură de uimiţi: „căci nu pricepuseră nimic de la minunea înmulţirii pâinilor, deoarece inima lor era învârtoşată” (Mc. 6, 52).

În alte împrejurări ucenicii au întâmpinat dificultăţi în înţelegerea cuvintelor Învăţătorului lor: „greu este cuvantul acesta! Cine poate să-l asculte?” (In. 6, 60). Sfântul Evanghelist Ioan menţionează chiar că „mulţi dintre ucenicii Săi s-au dus înapoi şi nu mai umblau cu El” din acest motiv (In. 6, 66), adeverindu-se astfel cuvântul Mântuitorului: „mulţi chemaţi, dar puţini aleşi” (Mt. 20, 16).

Aşa cum afirma Sfântul Chiril al Alexandriei, ales devine cel care răspunde chemării, care se face prin Harul lui Dumnezeu (Gal. 1, 15), deşi Mântuitorul „niciodată n-a căutat să atragă pe ucenicii Săi la apostolat, arătându-le lor demnitatea, onoarea sau avantajele momentane de care puteau să se bucure”, dimpotrivă, i-a avertizat că vor îndura sacrificii în misiunea lor şi i-a deprins, totodată, cu truda şi încercările grele: „În lume necazuri veţi avea; dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (In. 16, 33; Mt. 10, 16; Mc. 13, 11).

Cei doisprezece au rămas cu Învăţătorul lor, căci au recunoscut în El pe „Hristosul” lui Dumnezeu: „Doamne, la cine ne vom duce? Tu ai cuvintele vieţii celei veşnice. Şi noi am crezut şi am cunoscut că Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui viu” (In.6, 68-68). Fidelitatea cu care au răspuns chemării lui Hristos i-a ridicat la cinstea apostolatului, deşi unul avea să se departeze definitiv de Cuvântul vieţii, trădându-L pe Învăţătorul său (In. 6, 70-71). Acesta, Iuda Iscarioteanul, n-a lucrat conform chemării, nu s-a sârguit să sporeasca darul cu care a fost înzestrat, ba mai mult a fost nepăsător faţă de el (I Tim. 4, 14), căzând din slujirea Celui Drept în slujirea celui ce pierde sufletele (Fapte 1, 16-20). Putem spune că alegerii sale de către Mântuitorul, el a răspuns prin re-alegerea sa spre pierzare. Şi ceilalţi Apostoli L-au părăsit pe Mesia, când pătimea pentru omenire (Mt. 26, 31), Sfântul Petru lepădându-se chiar cu jurământ că nu-L cunoaşte (Mt. 26, 72), dar s-au pocăit (Mt. 26, 75), căci fuga lor era din teama de a nu fi prinşi de iudei. Inimile lor ardeau, însa, pentru Domnul: „şi de ar fi să mor împreună cu Tine, nu mă voi lepăda de Tine. Şi toţi ucenicii au zis la fel” (Mt. 26, 35) şi „Doamne, Tu ştii toate, Tu ştii ca Te iubesc” (In. 21, 17).

Studiul Noului Testament – suport de curs: an I - sem. I I

Pr.lect.dr. Ilie Melniciuc-Puică

Iniţierea în tainele dumnezeieşti s-a realizat pe parcursul celor „trei ani şi ceva” de vieţuire pământească a Fiului Omului, timp în care Apostolii „au văzut razele Dumnezeirii prin trupul plin de slavă al lui Iisus Hristos, Care S-a arătat ucenicilor la Schimbarea Sa la Faţă” (Mt. 17, 1-9; c. 9, 2-9; Lc. 9, 28-36). Ei s-au bucurat de o asemenea binecuvântare „de care n-au avut parte cei dinainte, din vremea Legii, drepţii şi Profeţii, căci n-au putut vedea mai mult decât spatele lui Dumnezeu”. Acest privilegiu izvorăşte din însuşi faptul Întrupării Cuvântului, care presupune apropierea omului de Dumnezeu prin asumarea firii omeneşti în Persoana Fiului.

Mântuitorul i-a împărtăşit, aşadar, pe Apostolii Săi de slava lui Dumnezeu: „Slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem…” (In. 17, 22).

Un lucru, însă, mai trebuia luat în considerare, acela că nu puteau începe misiunea lor kerigmatică fără completarea numărului celor doisprezece, căci cineva trebuia „să ia locul acestei slujiri şi al apostoliei din care Iuda a căzut şi să meargă în locul lui” (Fapte 1, 25). Iar de cinstea apostoiei nu se putea învrednici oricine. Sfantul Petru, în cuvântarea ţinută înaintea celor „ca la o sută douazeci de fraţi” (Fapte 1, 15), menţionează că cel ce va fi ales în locul lui Iuda trebuie să îndeplinească, în primul rând, condiţia de a fi fost „împreună cu ei martor al Învierii lui Hristos” (Fapte 1, 22), de a fi fost de faţă, alături de ei, la faptele minunate săvârşite de Mântuitorul, „începând de la botezul lui Ioan până în ziua în care S-a înălţat de la noi” (Fapte 1, 22).

Sunt propuşi în acest sens Iosif, „numit Barsaba, zis şi Iustus”, şi Matia (Fapte 1, 23), probabil din cei 70(2). Prin tragere la sorţi, nu înainte, însă, de a cere în rugăciune să li se arate lor voia lui Dumnezeu, este ales Matia, care „s-a socotit împreună cu cei unsprezece Apostoli” (Fapte 1, 26).

De altfel, numărul 12 este simbolic, reprezentând numărul celor doisprezece patriarhi ai Israelului; pe cei doisprezece Apostoli Mântuitorul îi alege, aşadar, ca simbol al înnoirii Israelului; ei vor sta pe cele douăsprezece tronuri cereşti, ca să judece cele douăsprezece triburi ale lui Israel (Mt. 17, 28; Lc. 22, 30).

În ceea ce priveşte locurile pe unde au propovăduit Sfinţii Apostoli, atât Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie dau mărturie că Evanghelia, vestea cea bună, s-a răspândit în toată lumea, predica lor fiind asemenea unui „izvor din care a curs şi curge în lume lumina adevărului dumnezeiesc, adus lumii de Mântuitorul nostru Iisus Hristos”1.

Încă din prima jumătate a secolului al II-lea, Evanghelia III şi Faptele Apostolilor sunt atribuite Sfântului Luca.

Marcion, urmaş fanatic al teologiei Sfântului Pavel, alege Evanghelia după Luca drept singura pe care o recunoştea. Prin aceasta dă de înţeles că a considerat-o lucrarea unuia din însoţitorii Sfântului Pavel; pasajele redate la persoana I plural în cartea Faptelor întăresc acest lucru. Eleganţa limbii nu poate fi atribuită decât Sfântului Luca, elen cu o deosebită pregătire culturală. Mărturiile Sfântului Pavel cu privire la „Luca, doctorul preaiubit” (Col.4, 14) se armonizează perfect cu limbajul lucanic, ce abundă în termeni medicali uzitaţi pe atunci. O serie de expresii şi idei fundamentale preluate de la Sfântul Pavel, precum: mântuirea prin credinţă fără faptele Legii iudaice şi universalitatea mântuirii, demonstrează încă o dată că între autorul Evangheliei III şi al Faptelor şi însoţitorul Apostolului Pavel nu există nici o diferenţă privind identitatea.

Comparând prologul Evangheliei cu cel al Faptelor, acest lucru este clar. Ambele scrieri sunt adresate aceluiaşi Teofil, personaj cât se poate de real2. De altfel, ele vin una în continuarea celeilalte, fapt arătat de introducerea la Fapte 1, 1 ş.u.: „cuvântul cel dintâi…” a fost, incontestabil, o istorisire evanghelică ce sfârşea cu Înălţarea la cer a Domnului, iar cartea Faptele Apostolilor, prin deducţie, constituie a doua scriere a aceluiaşi autor.