Teologia Noului Testament

I.Cursul de “Teologia Noului Testament”, face parte din disciplina numită “Teologie biblică” care include “Teologia Vechiului şi Noului Testament”. Cursul de “Teologie biblică” urmează cursului de “Exegeză biblică”.

“Exegeza biblică se ocupă cu studierea textelor Scripturii în contextul în care acestea se află. Cursul de “Teologie biblică”, sistematizează într-o anumită ordine logică învăţăturile pe care le conţine textul biblic studiat, sistematizarea acestor învăţături fiind dependente de structura textului biblic. Din punct de vedere teologic, următoarea etapă în studierea Scripturii, este întocmirea unei teologii sistematice. Teologia sistematică organizează adevărurile Scrpturii folosind o structură care nu este neapărat dependentă de structura textului biblic studiat, ci ea împrumută ca sistem de organizare structuri de tip filosofic, cum ar fi: I-Dumnezeu, II-om, III-salvare.

II.Diferenţa dintre teologia sistematică şi biblică: constă în faptul că Teologia biblică studiază textele ţinând seama de contextul lor istoric în care au fost scrise de autorul cărţii din care face parte textul. Avantejul Teologiei biblice este acela că cel care studiază textul este apropiat de contextul textului biblic, pe când Teologia sistematică se depărtează de contextul textului biblic, ea fiind preocupată în mod special de modul în care textul biblic poate fi apreciat în societatea contemporană. Teologia biblică este ancorată mai mult de textul Bibliei, iar Teologia sistematică este preocupată mai mult de comunitatea în care se aplică textul biblic.

Deşi accentele se pun diferit în cazul celor două discipline teologice, nu înseamnă că o disciplină are prioritate faţă de cealaltă, ci ele se completează reciproc. În fiecare generaţie este important să existe teologi care să scrie Teologie biblică bazate pe o exegeză corectă şi este important de asemenea ca în acea generaţie să existe teologi care să scrie teologie sistematică (dogmatică) pentru a ajuta comunitatea să înveţe cum să aplice învăţăturile Scripturii ţinând cont de:

- contextul istoric,

- social,

- politic,

- religios în care trăiesc.

Comparând Teologia biblică cu cea sistematică ajungem la concluzia că Teologia biblică este mai constantă de-a lungul istoriei, deoarece teologii se ocupă în mod special de extragerea învăţăturilor teologice conţinute în Scriptură şi care vizează în mod special, contextul şi problemele comunităţii sau persoanelor prezentate în textul biblic. În mod ideal putem spune că datorită acestei perspective pe care o urmăreşte Teologia biblică, această disciplină nu ar trebui să se modifice în timp. În realitate însă şi Teologia biblică suferă anumite modificări datorită faptului observat şi de Walter Brueggemann şi anume că Teologia biblică suferă modificări datorită a doi factori principali:

a) interpretarea Scripturii făcută de Biserică de-a lungul istoriei, precum şi interpretarea în şcolile teologice;

b) noile întrebări pe care le ridică fiecare generaţie de oameni cu privire la textul Bibliei. Aceste generaţii pun întrebări noi în funcţie de noile interese pe care le au cu privire la răspunsurile pe care le poate oferi Scriptura.

Referitor la teologia sistematică ea suferă mai multe modificări decât Teologia biblică de la o generaţie la alta. Modificările care apar în scrierea unei teologii sistematice diferă de la o generaţie la alta în funcţie de concepţia de viaţă, de filosofia care stă la baza existenţei unei comunităţi. În istorie asistăm la schimbări profunde de mentalitate de la o generaţie la alta. Ca urmare, fiecare generaţie solicită rescrierea teologiei sistematice care să fie comparabilă cu modul ei de viaţă. Teologii care scriu Teologie sistematică au responsabilitatea de a reactualiza adevărurile Scripturii pentru fiecare generaţie.

Observăm deci că Teologia sistematică poate varia în conţinutul ei şi nu este atât de constantă ca Teologia biblică. De exemplu, în Evul Mediu cei care scriau Teologie sistematică erau preocupaţi de a găsi răspunsuri referitoare la efectul elementelor de la Cina Domnului asupra obiectelor sau fiinţelor cu care intră ele în contact. Aceste întrebări nu mai sunt relevante pentru omul din secolul XXI care trăieşte influenţat de o filosofie diferită de viaţă şi este confruntat cu probleme diferite (computerizarea, clonarea); probleme de influenţă a gândirii, filosofia lui Nitzsche care a dat naştere perioadei post moderne guvernată de dictonul "cel puternic, cel mai puternic are dreptate". În concluzie, societatea post modernă este numită deconstrucţionism. Deoarece reprezentanţii acestei prioade încearcă să înlăture învăţăturile hegemonice care pretind valoare de normativitate în probleme de conduită şi de credinţă. În această perioadă, ca şi în perioada modernă (anterioară), se pune accent pe valoarea individului.

III.Unitate şi diversitate în Scriptură:

A.Analizând modul în care a fost interpretată Scriptura în istoria Bisericii, putem observa că s-a pus accentul pe unitatea Scripturii, pe când problemele legate de diversitatea ei au fost ignorate. În cazul în care s-au descoperit aparente contradicţii sau tensiuni între diferite părţi din Scriptură. Teologii au rezolvat problema încercând să armonizeze acele texte. De exemplu: în cazul folosirii citatelor din Vechiul Testament în Noul Testament teologii au apelat la tipologie. Când teologii au întâlnit pasaje mai dificile ei au folosit alegoria.

Un alt principiu folosit de teologi pentru armonizarea textelor din Scriptură este regula fides – regula credinţei – prin care textele mai clare sunt folosite pentru a interpreta pasajele mai dificile.

Începând cu perioada Iluministă, teologii au adoptat o metodă dificilă de abordare a Scripturii. În mod special, teologii care au scris Teologia biblică au insistat ca mesajul fiecărei cărţi din Biblie să fie ascultat în termenii lui caracteristici intenţionaţi de autorul cărţii respective. Ca urmare, începând cu această perioadă se pune sub semnul întrebării unitatea Bibliei.

În ultimii 200 de ani de interpretare a Bibliei, teologii au afirmat că există conflicte ireconciliabile între autorii Scripturii. Folosindu-se de teorii referitoare la istoria tradiţiei celor două testamente, ei afirmă că cele 66 cărţi din canonul Scripturii nu formează o unitate din punct de vedere teologic.

În perioada anilor 1950 – 1960, apare mişcarea numită “mişcarea Teologia biblică”. Această mişcare reacţionează împotriva tendinţei teologilor care căutau anumite centre teologice în jurul cărora să se alinieze toate cărţile Vechiului Testament sau toate cărţile Noului Testament sau toate cărţile Scripturii. În prezent, unitatea Scripturii este susţinută în cea mai mare parte doar de reprezentanţii aşa numitei critici canonice, care susţine că organizarea cărţilor în canon are o logică care îi conferă Scripturii unitate.

Teologii evanghelici susţin deasemenea anumite centre teologice deoarece ei susţin axioma sau corolarul teologic (teorema) care susţine că Scriptura nu se contrazice pe sine şi Scriptura este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Există anumiţi teologi care fac excepţie de la această tradiţie în interpretarea teologică. Printre aceştia amintim pe:

- D.H. Freedmann care scrie cartea “The Unity of the Hebrew Bible”;

- I. Aultgren “The Rire of Normative Christianity”

De o deosebită importanţă în înţelegerea unităţii şi diversităţii Scripturii ar fi trei probleme:

1. Nevoia unui centru pentru fiecare Testament şi pentru Biblie ca întreg;

2. Prezentarea unui model care să descrie unitatea naraţiunii biblice;

3. Răspunsuri oferite vis-à-vis de diversitatea întâlnită în Scriptură (în special contradicţii aparente) incluzând aici şi progresvitatea revelaţiei prezentată în Scriptură.