Teologie morală

Raportul dintre om şi Dumnezeu are o valoare centrală în viaţa morală creştină din mai multe motive. În primul rând pentru că Dumnezeu este realitatea supremă de care atârnă omul şi universul şi ţinta spre care se îndreaptă întreaga creaţie şi ca atare relaţia cu El este fundamentală pentru viaţa omului, pe aceasta bazându-se toate celelalte relaţii morale.

Totodată, pentru noi, Dumnezeu nu este numai realitatea supremă, ci şi Binele absolut, care nu este o idee abstractă, ci o realitate vie, o Persoană cu o putere supremă de atracţie şi o forţă imperativă absolută. În creştinism binele este însuşi Dumnezeu şi ca atare relaţia cu el nu este cu o idee abstractă, ci cu o Persoană veşnic vie, iar imperativul moral, acel ,,trebuie”, care însoţeşte orice valoare morală, îşi primeşte o autoritate desăvârşită, pentru că vine direct de la Dumnezeu. Toate domeniile vieţii morale se găsesc sub acest imperativ, care-şi are ultima temelie în Dumnezeu. Toate principiile şi normele morale, ca porunci ale lui Dumnezeu, ne apar ca imperative ale Binelui absolut.

Pe de altă parte, identificarea binelui cu Dumnezeu reduce viaţa morală la asemănarea cu Dumnezeu. Desăvârşirea lui Dumnezeu, Binele absolut e modelul pe care trebuie să-l transpunem în viaţa noastră, e idealul spre care trebuie să ne îndreptăm toate forţele noastre.

Dar Dumnezeu nu e numai Binele absolut care porunceşte şi atrage, ci este şi iubire care coboară la noi, ne înnoieşte forţele morale şi ne sprijină în lupta noastră pentru perfecţionarea morală. Dumnezeu este energia morală lăuntrică fără de care viaţa morală este imposibilă. Energia morală necesară realizării perfecţionării o primim de la Dumnezeu.

Dumnezeu, ca Bine absolut e şi ţinta spre care se îndreaptă întreaga viaţă moral creştină. Scopul final al tuturor strădaniilor noastre este comuniunea cu Dumnezeu. Toate celelalte atitudini morale sunt rânduite în vederea acestui scop suprem.

Toate cele de mai sus ne arată de ce punem în fruntea tuturor datoriilor noastre datoriile faţă de Dumnezeu. Raportul dintre om şi Dumnezeu este de o varietate şi o nuanţare infinită. În general, în faţa Lui Dumnezeu omul se simte ca o creatură dependentă în mod absolut de voia Lui. De aici imboldul de a ne dărui toată fiinţa şi viaţa lui Dumnezeu, de a I ne închina din toate forţele noastre, de a-L adora.

Porunca inerentă stării noastre de creatură este ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima Ta, din tot sufletul tău, din toată vârtutea ta şi din tot cugetul tău” şi constă în a-ţi dărui întreaga fiinţă lui Dumnezeu.

Dumnezeu este Cel ce ne-a dăruit viaţa, El ne susţine în viaţă şi nici un fir de păr din capul nostru nu cade fără voia Lui. Sfântul Apostol Pavel spune că în El ne mişcăm şi viem şi suntem, iar Simbolul de credinţă mărturiseşte în primul rând credinţa că El este Dumnezeu Atotţiitorul, care ţine toate cu puterea Sa. Tot în acest sens Sfântul Simeon Noul Teolog spunea că asupra lumii energiile divine necreate se revarsă aşa precum razele soarelui se revarsă pe pământ, susţinând tot ce există. Astfel că suntem datori să ne dăruim lui cu toată fiinţa noastră, şi dăruindu-ne lui Dumnezeu, nu-I dăm decât ceea ce este al Lui, viaţa noastră, nu împlinim decât dreptatea, iar lepădându-ne de El îi luăm ceea ce este al Său, pe noi înşine, pierzându-ne.

Închinarea fiinţei noastre lui Dumnezeu constituie un act de cult. Întâlnirea noastră cu Dumnezeu se realizează în cultul divin. Cultul izvorăşte din conştiinţa filiaţiei noastre harice, e închinarea pe care fiul o aduce Tatălui său Celui din cer.

Întrucât omul este o fiinţă psiho-fizică şi dăruirea lui trebuie să fie integrală, atât sufletească, cât şi trupească. Întreaga viaţă interioară şi exterioară trebuie dăruită de către om lui Dumnezeu, de aceea se vorbeşte despre un cult intern şi un cult extern.

Cultul extern e fundamentat pe cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea, prin care ne dăruim întreaga fiinţă lui Dumnezeu (I Cor. 13,13). Prin ele se realizează comuniunea noastră cu Dumnezeu, prin ele participăm la viaţa divină, ele sunt hrana sufletului nostru. Cultul extern are diferite forme de manifestare. El a fost împărţit în cult direct adus lui Dumnezeu şi cult indirect acordat în mod mijlocit lui Dumnezeu prin intermediul sfinţilor. Se vorbeşte de asemenea de un cult particular şi un cult public.

În fond cultul nu e decât unul singur: cel public din care izvorăşte şi cultul particular ca o prelungire a cultului public. Actul liturgic este actul de cult prin excelenţă. Fără o participare insistentă la Sfânta Liturghie, fără o întâlnire directă cu Dumnezeu în actul liturgic, omul nu are forţe morale şi rămâne supus tuturor deviaţiilor vieţii.

Virtuţile teologice, fundamente ale vieţii umane

şi mijloace de comuniune ale omului cu Dumnezeu

Virtuţile teologice reprezintă fundamentul vieţii morale creştine, după cum a spus Sfântul Apostol Pavel: „Şi acum rămân acestea trei credinţa, nădejdea şi dragostea, iar mai mare dintre acestea este dragostea” (I Cor. 13, 13). Necunoscute în lumea antică şi nici într-o religie păgână, ele reprezintă pentru sufletul creştinului ceea ce este mai de preţ pe acest pământ, calea lor fiind unicul drum ce-l duce pe om la desăvârşire şi comuniunea cu Hristos. De câte ori săvârşea o minune, Mântuitorul îi întreba pe cei asupra cărora o săvârşea, sau pe cel care aducea vreun bolnav sau vreun demonizat la El: „crezi tu că pot să fac Eu aceasta”. Aşa i-a zis tatălui unui copil demonizat, care i-a cerut să-i vindece fiul: „De poţi crede, toate, sunt cu putinţă celui ce crede” (Mc. 9, 23), aşa l-a îndemnat pe Iair, mai marele sinagogii din Capernaum: „Nu te teme, crede numai şi se va izbăvi (fiica ta)” (Lc. 8, 50), aşa i-a iertat păcatele femeii cu scurgerea de sânge de doisprezece ani, după ce a vindecat-o: „Îndrăzneşte fiică, credinţa ta te-a mântuit” (Lc. 8, 48), aşa i-a zis unuia dintre cei zece leproşi care s-a întors să-i mulţumească pentru că l-a vindecat: „Scoală-te şi du-te, credinţa ta te-a mântuit” (Lc. 17, 19), aşa l-a întrebat pe orbul din naştere după ce l-a vindecat: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 9, 35). De asemenea, Mântuitorul îl vindecă pe slăbănogul din Capernaum pentru credinţa celor care l-au adus: „şi văzând credinţa lor, a zis slăbănogului: Îndrăzneşte fiule, iertate îţi sunt păcatele tale” (Mt. 9, 2) şi le-a arătat apoi ucenicilor şi credinţa celor de alt neam, zicând despre sutaşul din Capernaum: „Nici în Israel n-am găsit atâta credinţă” (Mt. 8, 10) sau despre femeia cananeancă: „o, femeie, mare este credinţa ta, fie după cum voieşti” (Mt. 15, 28). Fără credinţă, Mântuitorul nu săvârşea nici o minune. În patria sa, Nazaret, n-a făcut „multe minuni din cauza necredinţei lor” (Mt. 13, 58). Exemplele ar putea continua, dar sunt suficiente pentru a ne da seama de importanţa pe care Iisus o acorda credinţei. De altfel, întreaga sa operă se bazează pe credinţă. El cere credinţă tuturor celor ce îi vor urma: „Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi” (Mc. 16,16). Pentru întreaga istorie a creştinismului, credinţa constituie un factor fundamental: credinţa în Dumnezeu, în trimiterea în lume a Fiului Său, credinţa în Persoana şi activitatea Lui, credinţa în înviere, în puterea Lui de a ne mântui, etc.

Nu mai puţin importantă este nădejdea, despre care Sfântul Apostol Pavel spune: „căci prin nădejde ne-am mântuit” (Rom. 8,24), sau iubirea, care constituie principiul de viaţă al creştinului. Să iubeşti tot ce există, afară de păcat, să-i iubeşti pe toţi oamenii, până şi pe vrăşmaşii tăi, este îndemnul fundamental al creştinului. Numai o interpretare eronată ar putea acuza creştinismul de lipsă de iubire.