Vatican

Obiectivele cursului:

Cursul urmăreşte familiarizarea studenţilor cu o temă particulară a studiului relaţiilor internaţionale, anume prezenţa religiei/a instituţiilor religioase, în mod special a Sfântului Scaun, în sistemul internaţional. Dată fiind complexitatea subiectului există două delimitări: spaţial – cursul are în vedere statele din Europa Central-Răsăriteană (şi URSS) şi cronologic – se limitează la perioada cuprinsă între sfârşitul Primului Război Mondial şi prăbuşirea regimurilor comuniste. Pornind de la specificităţile temei, cursul asumă în mod explicit o perspectivă interdisciplinară. În acest sens, vor fi prezentate şi discutate câteva teorii şi paradigme ale relaţiilor internaţionale, sociologiei şi istoriei Bisericii care au marcat profund studiile şi cercetările din acest domeniu – teoria modernizării, teoria sistemului social, teoria critică, şi principalele aspecte ale raporturilor Stat-Biserică. In cadrul cursului vor fi discutate şi analizate diacronic: geneza „chestiunii romane” şi impactul ei asupra statutului internaţional al papalităţii, confruntarea Bisericii Catolice cu modernizarea, atitudinea Papalităţii în cele două războaie mondiale, confruntarea cu totalitarismele secolului XX, reacţia Sfântului Scaun la instaurarea comunismului în Europa Central-Răsăriteană şi răspunsul la politicile de „secularizare forţată”, impactul Războiului Rece asupra dialogului cu ţările comuniste şi rolul Bisericii Catolice în prăbuşirea regimurilor comuniste.

Curs introductiv

I. Teorii privind studierea relaţiilor dintre religie şi politică

Concepte, cuvinte-cheie: modernizare, secularizare, laicitate, separatism, suveranitate (teritorială, spirituală), actor transnaţional, diplomaţie ecleziastică.

A). Teoria modernizării: teza centrală a acestei teorii porneşte de la premisa că societăţile „moderne” se disting de cele „tradiţionale” în funcţie de o serie de criterii:

- gradul/nivelul industrializării, măsura în care sunt utilizate tehnologii avansate, indicatorii dezvoltării economice;

- literaţia, scopul sistemului educaţional;

- densitatea urbană.

Teoria sugerează, de asemenea, că este vizibilă tendinţa răspândirii „modernităţii” la scară globală, această translaţie dinspre „tradiţional” spre „modern” având repercusiuni majore asupra religiei. În societăţile tradiţionale religia a avut şi un important rol integrator dar, în perioada „tranziţiei” spre modernitate, elitele politice au urmărit să limiteze influenţa liderilor religioşi şi să diminueze importanţa instituţiilor religioase tradiţionale în contextul procesului de edificare a statului-naţiune modern. Fenomenul descris anterior poate fi exprimat în două cuvinte: laicizare şi secularizare. Potrivit lui Bryan Wilson, secularizarea constituie „procesul prin care instituţiile, acţiunile şi conştiinţa religioasă îşi diminuează semnificaţia lor socială”. Între punctele vulnerabile ale acestei teorii se menţionează absenţa unui cadru teoretic satisfăcător examinării procesului de modernizare a unor societăţi în care religia are un rol major (de pildă, Iran). Alte critici reproşează viziunea deterministă asupra societăţii.

B). Teoria sistemului social:

S-a conturat la sfârşitul anilor 60. În cazul acestei teorii accentul cade pe relaţiile sociale, economice şi politice care creează interdependenţe între societăţi. Potrivit teoriei, apariţia acestor relaţii în secolul al XVI-lea s-a datorat dezvoltării schimbului internaţional şi diplomaţiei. Treptat, sistemul a devenit forţa motrice a capitalismului şi s-a extins, până la finele secolului al XIX-lea, la nivel mondial. Această paradigmă îşi are originea în unele derivaţii ale marxismului. Astfel se explică, pe de o parte, prioritatea acordată condiţiilor materiale şi neglijarea credinţelor şi/sau instituţiilor religioase, pe de altă parte. Aplicaţiile acestei teorii au avut în vedere maniera în care schimbările pe termen scurt în economia mondială pot afecta stabilitatea instituţiilor religioase. Succesul teoriei s-a datorat accentului pus pe creşterea interdependenţei statelor-naţiuni, extrem de vizibilă în prezent. Criticii reproşează acestei teorii determinismul şi mecanicismul.

C). Teoria critică:

Este legată de aşa-numita Şcoală de la Frankfurt, apărută în contextul intelectual destul de agitat de la sfârşitul celui de la doilea război mondial. A înregistrat un succes deosebit în Europa, iar din anii 80 în Statele Unite, ca urmare a faptului că a adoptat o atitudine critică atât faţă de totalitarismul de sorginte sovietică cât şi faţă de „consumismul” american. O contribuţie majoră la cristalizarea acestei teorii a avut-o Jurgen Habermas, care a elaborat un „model eclectic al evoluţiei culturale” în care se regăsesc atât elemente din teoria modernizării cât şi elemente marxiste.