Limba română contemporană - semantică lexicală

Semantica este ramură a lingvisticii, dar şi al altor ştiinţe (filozofie, logică, psihologie), al cărei obiect de studiu este sensul. Ca disciplină lingvistică, semantica este creată în secolul al XIX-lea, fiind uneori considerată o „rudă săracă” a lingvisticii. Această calificare este determinată şi de dificultăţile realizării unei cercetări obiective, cu metode strict lingvistice, a sensului.

Sensul este un concept ambiguu, greu de definit, care coincide cu semnificatul, termen propus de F. de Saussure, alături de semnificant, atunci când a discutat semnul lingvistic. Considerat izolat de enunţ, sensul ca obiect al semanticii se diferenţiază de semnificaţie: semnificaţia depăşeşte cadrul semnului lingvistic, este un ansamblu de variabile semantice care se realizează numai în discurs, cu ajutorul enunţării; sensul este un ansamblu de unităţi semnificative (seme) existente şi independent de enunţ. Semnificaţia se realizează în şi prin context (situaţional sau verbal) şi se plasează ca interes între semantică şi pragmatică.

În funcţie de diversele aspecte ale sensului, se fac delimitări între (1) semantica lingvistică şi (2) semantica aparţinând altor ştiinţe. Semantica lingvistică este cu precădere descriptivă, deoarece se poate dezvolta exclusiv în interiorul unei limbi şi priveşte o perioadă limitată de timp din evoluţia ei. Acest tip de semantică a apărut şi s-a menţinut ca o disciplină istorică (Şăineanu, 1887, Breal, 1897, Ullman, 1952, Baldinger, 1957, Guiraud, 1964), preocupată de tipurile şi de cauzele modificărilor de sens ale cuvintelor sau ale unităţilor lexicale izolate (este numită şi semantică lexicală tradiţională).

Evoluţia semantică a cuvintelor este explicată prin tropi (metaforă, sinecdocă, metonimie), ca mecanisme prin care se ajunge la două mari categorii de schimbări: lărgirea şi restrângerea sensului (la care se pot adăuga degradarea şi înnobilarea lui). De exemplu, lat. anima „principiu de viaţă” a devenit rom. inimă „parte a corpului în care se manifestă acest principiu de viaţă”. În acest caz, s-a produs o modificare de sens ce reprezintă în egală măsură o restrângere de sens şi o metonimie (parte pentru întreg). Un alt exemplu: lat. passer „vrabie” a devenit, prin lărgirea sensului, rom. pasăre „orice fel de zburătoare”. Cauzele schimbărilor de sens pot fi de natură extralingvistică (schimbarea realităţii în diverse feluri, dispariţia, transformarea, apariţia unor obiecte, modificarea relaţiilor social-istorice) ori de natură lingvistică (etimologia populară, omonimia, sinonimia). Semantica istorică (diacronică) îşi propune să reducă varietatea schimbărilor de sens individuale la câteva legi sau tendinţe generale analoge din fonetica istorică.

Semantica lexicală sau semantica cuvântului cunoaşte şi o formă de manifestare sincronică, afaltă în relaţie cu structuralismul. Bazele acestui tip de semantică au fost puse de F. de Saussure (autorul semnului lingvistic), J. Trier (autorul metodei de analiză prin câmpuri lexicale) şi L. Hjelmslev, acesta din urmă propunând termenul de plerematică pentru studiul structural al conţinutului. Semantica lexicală sincronică se ocupă de studiul sensului lexical al cuvântului izolat de enunţ. Acest tip de semnatică este numită şi paradigmatică, deoarece studiază structural clasele lexicale (câmpuri, sinonime, antonime). Principiile pe care se bazează acest tip de semantică sunt:

a) relaţiile lexicului cu realitatea înconjurătoare ţin de individualizarea proprietăţilor reale care îşi găsesc reflectarea în cuvânt. De exemplu, atunci când se defineşte semantic substantivul scaun, se specifică proprietăţile necesare şi suficiente pe care un obiect trebuie să le aibă pentru a se numi astfel. În acelaşi timp, pentru semantica lexicală structurală, analiza sensului unui semn este rezultatul relaţiiloe acestui semn cu alte semne, motiv pentru care scaun se defineşte în opoziţie cu fotoliu, taburet etc.