Noțiuni de fonetică

Fonetica este o ramură a lingvisticii care studiază sunetele vorbirii din punct de vedere fizic ( articulatoriu și acustic ), precum și calitățile fizice ale acestora.

I. SUNET. LITERĂ. ALFABET.

CORESPONDENȚA DINTRE SUNETE ȘI LITERE

A. SUNETUL este elementul vorbirii rezultat din modificarea curentului de aer sonor expirat prin articulație. Sunetele articulate pot fi studiate din foarte multe puncte de vedere, începând cu structura lor acustică și terminând cu felul în care se produc, se combină sau se modifică.

FONEMUL este cea mai mică unitate sonoră a limbii, care are funcția de a alcătui și de a diferenția între ele cuvintele și formele gramaticale ale aceluiași cuvânt ( par - dar - sar - iar - car - zar; casă - case ).

Diferența dintre sunet și fonem este aceea că sunetul este material sau concret, pe când fonemul e general și abstract. În scris, noi nu notăm sunetele, ci fonemele. Același sunet poate fi redat prin litere diferite.

B. CLASIFICAREA SUNETELOR

1. VOCALELE sunt sunete continue care se pot rosti fără ajutorul altor sunete și pot alcătui și singure silabe. În limba română există 7 vocale: a, ă, â(î), e, i, o, u.

După gradul de deschidere, acestea se clasifică în :

a) deschise: a

b) mijlocii: ă, e, o

c) închise: â(î), u, i

După locul de articulare, se clasifică în :

a) anterioare: e, i

b) mediale: a, ă, â(î)

c) posterioare: o, u

După participarea buzelor, se împart în:

a) nelabiale ( nerotunjite ): a, ă, â(î), e, i

b) labiale ( rotunjite ): o, u

2. SEMIVOCALELE sunt sunete care se aseamănă cu vocalele, dar care nu pot alcătui singure silabe. Ele intră în alcătuirea diftongilor și a triftongilor și sunt: e, i, o, u.

De aici putem deduce că e, i, o, u pot fi atât vocale, cât și semivocale, pe când a, ă, â(î) sunt numai vocale.

Exemple:

E - vocală: eră, fete, perete, sau când apare ca al doilea element al diftongului: cu-ie, gu-tu-ie.

- semivocală, când apare ca prim element al diftongului, înainte de a și o: beat, seară, vreo, etc.

I - vocală: in, plin, vin, în diftongul ii ( primul e vocală, al doilea e semivocală ): co-pii, fii; în diftongul iu, la sfârșitul cuvântului: târ-ziu; sau în cuvintele derivate cu sufixele - ciu / -giu : han-giu, geam-giu, ciu-buc-ciu, etc.

- semivocală ( când apare ca prim element al diftongului ): iu-te, iu-bi, a-iu-rit, sau ca al doilea element: gu-tui, găl-bui, cai, rai, etc.

O - vocală: cor, dor, mort, etc.

- semivocală, când apare înainte de a și în diftongul oa : doare, soare, moarte, școală, etc.

U - vocală: unu, cursă, bucătar, etc

- semivocală, când apare înaintea vocalelor a și ă, în diftongii ua / uă,: ziua, ziuă, două, nouă, sau când apare ca al doilea element, după vocalele a, ă, î, e, o : sau, rău, pârâu, careu, metrou, sacou, etc.

3. CONSOANELE sunt sunete care se rostesc cu ajutorul altor sunete ( al unor vocale ), și care nu pot alcătui singure silabe. În limba română există 22 de consoane: b, k, č (ce, ci), k’ (che, chi), d, f, g, ğ (ge, gi), g’ (ghe, ghi), h, j, l, m, n, p, r, s, ș, t, ț, v, z.

Consoanele se clasifică după mai multe criterii:

După zgomotul pe care îl comportă:

a) nesonante: p, b, t, d, k’, g’, k, g, ț, č, ğ , f, v, s, z, ș, j, h.

b) sonante: m, n, l, r.

După intensitatea sunetului produs și după modul de producere:

a) surde: p, t, k’, k, ț, č, f, s, ș, h.

b) sonore: b, d, g’, g, ğ, v, z, m, n, l, r.

După modul de articulare:

a) oclusive ( explozive ): p, b, t, d, k, g, k’, g’.

b) oclusive nazale: m, n.

c) constrictive sau fricative: f, v, s, z, ș, j, h.

d) constrictive sau africate: ț, č, ğ.

e) lichide: sunt de 2 feluri : laterale - l; vibrante - r.

După locul de articulare:

a) bilabiale: p, b, m.

b) labiodentale: f, v.

c) dentale: t, d, ț, s, z, n, l, r.

d) prepalatale: č, ğ.

e) palatale: k’, g’.

f) postpalatale sau velare: k, g.

g) laringale: h.