Perioada Postbelica

Imagine preview
(9/10 din 3 voturi)

Acest curs prezinta Perioada Postbelica.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 61 de pagini .

Profesor: N. Ioana

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca.

Fratele cel mare te iubeste, acest download este gratuit. Yupyy!

Domenii: Romana, Filologie

Extras din document

1. Obiective educaţionale

La sfârşitul lecţiei, cursanţii trebuie să ştie:

- Să distingă judecăţile estetice de cele nespecifice literaturii

- Să opereze cu criteriile de periodizare a epocii literare postbelice

- Să evalueze corect conţinutul fiecărei etape a acestei epoci

1.1.Consideraţii generale

1.1.1. Clarificări necesare

Ceea ce numim, în mod generic, „literatură postbelică” reprezintă o realitate mult mai complicată decât oricare alta dintre cele discutate până acum.

Un prim factor care dificultează prezentarea coerentă a acestei perioade este durata ei, mai extinsă decât a celorlalte, exceptând epoca veche în care faptele propriu zise de literatură sunt puţine şi sumare.

Măsurat strict convenţional de la sfârşitul celui de al doilea război mondial (1944) până azi, timpul postbelic însumează şase decenii. Decurge drept necesară de aici introducerea unor principii apte să asigure o mai bună organizare a unei astfel de materii.

Pe de altă parte, până în 1989, fenomenul literar românesc s-a desfăşurat sub semnul unui regim politic care, prin natura sa totalitară, i-a alterat, uneori profund, specificitatea, suprimându-i sau doar restrângându-i libertăţile, controlând, în orice caz, actul creaţiei în moduri diferite şi cu instrumente diverse.

În aceste condiţii, separarea valorii de nonvaloare este o operaţiune necesară, dar şi delicată, pentru că măsura unei astfel de aprecieri trebuie să ţină seama de o sumă de factori contextuali.

Este de precizat, apoi, că biografia unora dintre cei mai importanţi scriitori care se afirmaseră între cele două războaie, continuă şi în epoca postbelică, dar statutul lor social şi literar este, în unele cazuri, serios afectat de atitudinea puterii politice. Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, Tudor Arghezi sunt numai câteva dintre cele mai rezonante nume.

Încât, deşi existenţa lor ar fi putut garanta continuitatea firească a fenomenelor literare, înregistrăm mai degrabă o ruptură brutală de direcţiile artistice conturate în epoca anterioară.

O anume importanţă pentru înţelegerea acestor fenomene prezintă şi faptul că adeziunea unora dintre aceşti scriitori la ideile regimului politic comunist a putut confuziona interpretarea creaţiilor pe care le-au dat la iveală în acest timp.

În sfârşit, după 1989, s-au conturat câteva tendinţe negatoare sau deformatoare care au vizat întreaga literatură creată anterior acestei date. De pildă, opera unora dintre scriitorii însemnaţi ai anilor şaizeci a fost pusă în discuţie şi clasificată cu criterii nespecifice, care au putut denatura actul de evaluare şi au creat o imagine eronată asupra aşezării acestora pe scara de valori.

Asupra câtorva dintre aceste tendinţe merită să zăbovim, pentru că, în absenţa unei grile critice, efectul lor poate fi dăunător.

Cele mai multe dintre ele îşi datorează excesele situării factorului politic şi a celui estetic într-un raport rigid, care ignoră aspecte importante ale acelei epoci.

1.1.2. Raportul politic – estetic

După 1989, lumea literară românească, destul de agitată, a înregistrat unele tendinţe ale căror origini se află în afara domeniului specific al literaturii.

În opinia unor critici sau (doar) publicişti literari, personalitatea câtorva scriitori postbelici importanţi ar trebui reevaluată din unghiul relaţiei lor cu puterea politică.

O relaţie reală uneori, dar prezentată exagerat în aceste tentative „reevaluatoare”, alteori închipuită şi acuzată în mod nejustificat.

Prin paginile unor publicaţii de pe la începutul epocii post – decembriste se vorbea de nevoia înfiinţării unui „tribunal al scriitorilor” sau chiar a unui „Nurnberg românesc” în faţa căruia ar fi trebuit să compară, în persoană sau în efigie, Dumitru Radu Popescu, Eugen Barbu (pe atunci în viaţă), Nichita Stănescu, Marin Preda sau Mihail Sadoveanu.

Despre acesta din urmă, de pildă, cineva scria că istoria literară „urinează pe opera sa”. Nu vreau să-i pomenesc şi numele. Ţi-ai putut da cu siguranţă seama că termenii citaţi îl situează pe autorul lor într-o categorie deloc glorioasă.

Cât priveşte ideea instituirii unor instanţe „justiţiare” şi punitive, să spunem doar că ea vine dintr-o febrilitate maladivă a gândirii, pe care perioadele mai tulburi ale istoriei le provoacă firilor prea pătimaşe.

Cu mare grăbire şi fără nici un fel de nuanţare, emiţătorii unor astfel de idei pun în seama scriitorilor amintiţi mai sus – şi a altora – vina de a fi colaborat cu regimul comunist.

Se cuvine să deschidem aici o scurtă discuţie lămuritoare.

Mihail Sadoveanu, de pildă, a aderat, aproape imediat după 1944 la ideile puterii abia instalate. Această adeziune s-a concretizat în câteva scrieri în care devotamentul scriitorului faţă de noua politică de atunci era manifest: „Lumina vine de la răsărit”, „Păuna Mică” sau „Mitrea Cocor” sunt astfel de texte. Sigur, atitudinea prozatorului interbelic poate fi calificată şi în termenii oportunismului sau ai colaboraţionismului.

Calificarea ar presupune însă o anume discontinuitate în raport cu ţinuta sa ideologică anterioară războiului. Or, o privire fie ea şi sumară asupra întregii prezenţe publicistice şi artistice a scriitorului arată o consecvenţă inechivocă a convingerilor „de stânga” din care se revendică mai toate scrierile sale cu caracter social. Din acest punct de vedere, Sadoveanu epocii comuniste nu are altă identitate ideologică decât cel dinaintea acesteia. Mai cu îndreptăţire pot fi descalificate manifestările sale literare din punct de vedere artistic. Texte precum ultimele două din cele trei citate sunt de valoare îndoielnică, dacă nu de-a dreptul submediocră.

În cazul lui Eugen Barbu, lucrurile au altă înfăţişare. Prozatorul a condus o revistă „culturală” – „Săptămâna” – în care, destule evidenţe, indică o direcţie în serviciu comandat şi în folosul puterii. Numeroşi scriitori ai momentului au fost defăimaţi în paginile acestei publicaţii, iar opera lor minimalizată.

Fisiere in arhiva (1):

  • Perioada Postbelica.doc

Alte informatii

Curs N. Ioana Literatura postbelica