Tautologia

Cele două erori se aseamănă prin faptul că presupun repetarea aceleiaşi noţiuni, deşi aceasta are loc în forme diferite. De aceea ele sunt fie confundate, fie asimilate aceleiaşi realităţi, lucru care nu trebuie respins cu asprime.

Tautologia (grecescul tautos = „acelaşi” şi logos = „discurs”, „idee”) are câteva accepţii pe care le vom menţiona în continuare.

Într-un sens restrâns ea reprezintă o „propoziţie în care predicatul repetă ceea ce conţine deja subiectul, care, în genere, se reduce la o repetare de sens (fără a spune ceva nou”) . Astfel de propoziţii sunt fondate pe principiul identităţii şi sunt reductibile la forma „A este A”. În Dicţionar filosofic apărut la Editura All Educational, Bucureşti, 1999, autorii săi (Elisabeth Clement, Chantal Demonque, Laurence Hansen Löve, Pierre Kahn ilustrează o astfel de tautologie prin propoziţia: „Toţi celibatarii sunt celibatari” . Se observă că astfel de tipuri de tautologii sunt întâlnite mai ales în definiţii şi că numele predicativ este acelaşi cuvânt cu subiectul. Într-o altă accepţie, mai largă, „tautologia constă în a prezenta o simplă repetare în termeni diferiţi ca pe o propoziţie nouă care face să progreseze cunoaşterea noastră. Tautologia reprezintă două propoziţii cu acelaşi sens (exemplu: «toţi oamenii sunt muritori» şi «nici un om nu este nemuritor»”) . În acest sens se spune şi în DEX: „Tautologie. Greşeală de limbă care constă în repetarea inutilă a aceleiaşi idei, formulată cu alte cuvinte” . Se spune de aceea despre o expunere ori scriere, lucrare în care se reiau sub altă formă idei anterioare că este o expunere ori lucrare tautologică. Nu toate propoziţiile în care numele predicativ este acelaşi cuvânt cu subiectul constituie şi tautologii. Astfel sunt propoziţiile de tipul: „omul e om”, „copilul e copil”, „legea e lege” ş.a. Tautologia este de fapt formală deoarece sensul substantivului-subiect nu coincide cu cel al substantivului din predicatul nominal. Omul, cu rol de subiect, înseamnă fiinţa umană, dar predicatul este om înseamnă altceva, şi anume că această fiinţă are toate atributele (bune şi mai puţin bune) ale speciei al cărei reprezentant el este. În celălalt enunţ, „copilul e copil” sensul ar fi următorul: copilul trebuie înţeles potrivit modului de a gândi şi a se comporta al vârstei lui. În „legea e lege” predicatul e lege presupune obligativitatea: „legea e obligatorie, eşti dator să i te supui, oricât ar fi de aspră”. La romani exista maxima: „Dura lex, sed lex” (Legea e aspră dar e lege”) .

În astfel de exemple există o diferenţiere semantică a termenului care se repetă de celălalt. Din acest motiv tautologia poate deveni şi figură stilistică în operele scriitorilor, fiind inclusă ca atare în dicţionarele consacrate figurilor de stil . În enunţul „Podvada era podvadă … Mermetul era mermet” Camil Petrescu subliniază că cele două îndatoriri ale ţărănimii române în vremurile feudale nu puteau fi evitate. Scriitorul nu doreşte să definească cele două obligaţii, în ciuda faptului că propoziţiile au structura definiţiei. În acest fel se exprimă intensitatea prin insistenţă.

În nuvela Alexandru Lăpuşneanul de C. Negruzzi, personajul principal spune astfel despre doamna Ruxandra care leşină la vederea capetelor boierilor tăiaţi: „Femeia tot femeie, zise Lăpuşneanu zâmbind; în loc să se bucure, ea se sperie”, Predicatul (e) tot femeie are sensul de „fiinţă slabă”, exprimând deci dispreţul. Eroul lui Caragiale spune despre Tipătescu în O scrisoare pierdută: „Foncţia foncţie, coana Joiţica coana Joiţica…” În această construcţie, verbul copulativ (este) lipseşte. Predicatul (este) foncţie, (este) coana Joiţica exprimă siguranţa posesiunii.

În vorbirea obişnuită, despre cineva care îşi ţine cuvântul dat, se spune; „La el vorba e vorbă (sau: cuvântul e cuvânt)”. Vorbitorul nu vrea să definească şi să arate cinstea celui despre care se relatează.

Astfel de tautologii au, cum se observă, statutul de figuri stilistice şi trebuie admise.