Teoria Literaturii

CURS 1

Stiinta literaturii

Def: Stiinta literaturii este disciplina care are ca obiect principal studiul categoriilor, al conceptelor, al proceselor de creatie si de receptare a unei opere literare. Ea este aceea care circumscrie specificitatea literaturii, dovedind particularitatea discursului literar în raportare la discursul de alta natura: politic, stiintific, juridic etc. Aceasta disciplina e alcatuita de fapt din trei subdiscipline :

1. Teoria lecturii – studiaza procesele, în primul rând intelectuale, ale receptarii, studiaza complexitatea fenomenului de perceptie a textului literar.

2. Teoria literara – reprezinta un segment dificil care se ocupa de studiul genurilor si al speciilor literare, al formelor de reprezentare literara, precum si de studiul dialecticii acestor forme, dialectica ce confera tocmai specificitatea literaturii.

3. Teoria comunicarii literare – studiaza concepte particulare ale prozei precum : naratorul, naratarul, vocea auctoriala, dimensiunile temporale ale naratiunii, ritmul narativ etc. Aceasta subdisciplina are un pronuntat caracter aplicativ.

Opera literara (literatura) este o filozofie concreta a existentei, pentru ca face uz de imaginea artistica. Din aceasta perspectiva, toate disciplinele care circumscriu literatura , critica literara, istoria literaturii, stiinta literaturii si estetica, reprezinta toate filozofii ale acestei filozofii concrete, literatura.

Teoria lecturii

Teoria lecturii are un obiect in tripla ipostaza :

- un obiect general, literatura;

- un obiect concret, opera literara, modul de existenta a literaturii;

- un obiect vazut ca ansamblu de procedee care fac dintr-un discurs oarecare un discurs literar.

Ca obiect general, literatura poate fi vazuta în primul rând ca sistem, ea reprezentând o institutie în care intra productia literaturii ; în al doilea rând reprezinta reteaua de difuzare, materializarea literaturii sub forma de carte ; reprezinta de asemenea sistemul

nervos al presei culturale, precum si relatia dintre aceasta institutie si celelalte sisteme ale culturii : teatrul, artele plastice, muzica etc.

Într-o a doua acceptiune, mai restrânsa, literatura reprezinta totalitatea

Formelor de reprezentare , indiferent de gen sau de specie, aceste reprezentari având niste atribute specifice în raport cu celelalte tipuri de discurs.

În al treilea rând, literatura se defineste din doua perspective :

dintr-una functionala, (ce face literatura si care este functionalitatea si finalitatea ei) si

din perspectiva structurala, (ce este literatura si din ce este ea construita.)

Din aceasta dubla perspectiva, functionala si structurala, literatura cunoaste un mare numar de acceptiuni :

1. Prima acceptiune priveste literatura ca fiind imitatie a lucrurilor posibile, mimesis, Termenul de mimesis apare pentru prima data la Platon. El spune ca ceea ce tuteleaza tot este o idee absoluta. Omul fata de idee reprezinta doar o copie a acestei idei. El este imperfect, ca orice copie, dar, pentru a se salva din aceasta stare, creeaza si el câte ceva. La Aristotel mimesis reprezinta o imitatie selectiva a unor lumi. Literatura ca mimesis are câteva obiectii fundamentale cum sunt:

- Imitatia nu poate sa defineasca literatura, ea denumeste cel mult o proprietate a literaturii.

- Exista forme de reprezentare a literaturii care nu cad sub incidenta mimesisului. De exemplu, raportata la proza, care are un caracter referential, poezia nu este mimesis; ea este autoreferentiala, folosind un limbaj Intranzitiv – (Tudor Vianu). De asemenea, asa-numitele genuri marunte ale literaturii precum paremiologia, nu au un caracter mimetic. Asadar, acceptiunea literaturii ca mimesis este una restrânsa; ea nu caracterizeaza literatura în integralitatea ei.

2. A doua acceptie a literaturii priveste literatura ca fiind o arta a frumosului tranzmis prin semn lingvistic, a frumosului care, prin natura lui, e inanalizabil. Dar si aceasta acceptie este reductiva; obiectia e dubla:

- Frumosul nu este o categorie fixa, ci este o categorie istorica, perisabila, în interiorul careia exista mutatii. De exemplu, pentru vechiul grec frumosul era reprezentat de simetrie, armonie si euritmie. În antichitate etalonul frumusetii era corpul uman, arta majora fiind sculptura; a aparut apoi arhitectura, iar, in evul mediu, s-a instituit notiunea de stralucire, care acompania divinitatea; În loc de frumusetea sistemului se pune accentul pe frumusetea detaliului, urmând sa se ajunga ca, în secolul douazeci sa se spuna ca frumosul nici macar nu mai exista.

- A doua obiectie descopera faptul ca, daca aceasta acceptie e partial valabila pentru

- A doua obiectie descopera faptul ca, daca aceasta acceptie e partial valabila pentru

limbajul poetic, ea nu mai este însa valabila pentru operele cu caracter referential, pentru opera lui M. Proust, de exemplu.

3. A treia acceptie a literaturii a aparut în secolul douazeci, în contextul dezvoltari

disciplinelor lingvistice. Astfel, aceasta acceptie priveste literatura ca functie particulara a limbajului. Comparat cu limbajul cotidian care este denotativ, limbajul artistic este si denotativ, si conotativ, accentul cazând pe conotatie fata de denotatie. O alta caracteristica ar fi opacitatea sa, datorita aglutinarii conotativului cu denotativul. Limbajul artistic este, de asemenea, polisemantic si plurifunctional. Se deosebeste de asemenea, prin caracterul sau emotiv, net superior ca si pondere în limbajul artistic fata de cel cotidian. Limbajul stiintific are si el caracteristicile sale; este pur simbolic, dar devine transparent în mediul sau de uzitare. Aceasta acceptie a ajutat enorm ân procesul de semnificare a literaturii. Ea a reusit sa detaseze discursul literar de toate celelalte tipuri de discurs. Pe de alta parte, aceste marci de recunoastere a limbajului literar au devenit niste instrumente în procesul de analiza si de decodificare a textului literar.