Ancheta Sociologică

CURSUL 3. Ancheta sociologică

1. Decizia la nivelul metodei

- 1.1. Definiţie şi istoric

- 1.2. Schiţă de taxonomie a anchetelor sociologice

- 1.3. Problematica validităţii şi fidelităţii anchetei. Prudenţe şi alte instrucţiuni generale de construcţie a instrumentelor de măsură specifice anchetei şi a contextului de măsurare aferent. Situaţia interogativă

- 1.4. În ce situaţii alegem metoda anchetei (criteriile de decizie)

2. Decizia la nivelul tehnicilor şi procedeelor. Instrucţiuni specifice de construcţie a instrumentelor de măsură specifice anchetei şi a contextului de măsurare aferent. Pe ancheta prin chestionar, ca tehnică tipică pentru metoda anchetei

- 2.1. Re-priză. Decizia metodologică în cascadă

- 2.2. Decizia la nivelul tehnicilor de anchetă

- 2.3. Decizia la nivelul procedeelor de anchetă

- 2.4. Ancheta sociologică prin interviu

3. Tehnici şi procedee de anchetă care merită o prezentare distinctă (pentru că sînt frecvent utilizate sau pentru că prezintă specificităţi utile)

- 3.1. Interviul de profunzime (indepth interview) şi interviul de grup (focus-group)

- 3.2. Interviul de evaluare în managementul resursei umane

- 3.3. Ancheta Delphi

- 3.4. Sondajul (de opinie) electoral. Povestea indicelui de stabilitate

- 3.5. Sondajul de audienţă tv

1. Decizia la nivelul metodei

- 1.1. Definiţie şi istoric

- ca metodă de cercetare ştiinţifică, ancheta este ceva suficient de ciudat pentru a fi tratată de fiecare dată cu maximă circumspecţie

- nu e nici observaţie, nici experiment, dar e şi observaţie (sesizăm şi înregistrăm nişte fapte observaţionale) şi cumva şi experiment (provocăm reacţii, în mod deliberat, după o reţetă prealabilă). Ce am zice despre un medic care ar pune diagnosticul şi ar fixa tratamentul corespunzător exclusiv pe baza unor întrebări puse, eventual la telefon, pacientului? Cum să te bazezi pe ceea ce îţi spune pacientul – opinii, sentimente, declaraţii de intenţie, evaluări, cunoştinţe? Nu mai vorbesc despre chimist, fizician, biolog etc., pentru care ideea de a-şi întreba, în sens strict verbal, obiectul şi de a procesa răspunsurile, strict verbale, ale acestuia este pur şi simplu ineptă. Nu argumentez aici necesitatea completării observaţionale a oricărei anchete. Doresc neapărat să evidenţiez caracterul straniu, atipic al anchetei ca metodă de cunoaştere ştiinţifică, cel puţin în perspectivele epistemologice tradiţionale

- scopul meu cu evidenţierea acestei stranietăţi nu este discreditarea anchetei ca metodă valabilă (ştiinţifică) de cunoaştere. Scopul meu este să vă previn asupra rigorilor pe care le pretinde ancheta, sub ameninţarea unor erori potenţiale incomparabil mai mari decît în cazul altor metode cunoaştere. Sau, mai concret, să luăm foarte în serios sursele de eroare la care ea poate expune activităţile noastre de cunoaştere, pentru a gestiona şi neutraliza cu maximă dibăcie aceste surse de eroare;

- din punct de vedere lingvistic, genul proxim al anchetei sociologice este conţinut de substantivul „anchetă” şi de corelativul său acţional, verbul „a ancheta”. Dacă dăm la o parte învelişul neologistic, ajungem la franţuzescul en-quete (unde e-ul subliniat are accent circumflex, pe care nu ştiu să-l pun din calculator). Ceea ce înseamnă că, în latina originară era urmat de un s. Recunoaştem astfel etimonul quest şi sensul lui de bază, cel de „întrebare”, respectiv de „a întreba, a pune întrebări”;

- din punct de vedere semantic, ancheta face parte din aceeaşi familie cu intervievarea, corespondentul românesc pentru francezul entretien (textual „între-ţinere”), respectiv pentru englezul interview (textual „între-vedere”). Nu cred că putem cunoaşte cu exactitate contextele în care sensul celor două cuvinte-sursă (respectiv entretien şi interview) s-a deplasat de la ideea de egalitate, de simetrie între interlocutorii angajaţi în „între-ţineri”/ „între-vederi” la ideea de asimetrie, foarte clară astăzi atît în cele două cuvinte-sursă, cît şi în echivalentele lor semantice româneşti, respectiv „anchetă” (foarte tare) şi „intervievare” (mai blîndă). În mod sigur însă e vorba despre procese de normalizare socială a unei clase foarte speciale de interacţiuni, caracterizabile astfel:

- cei implicaţi îşi vorbesc (sînt interlocutori), iar interacţiunile sînt, fără excepţie, interlocuţii

- avem o asimetrie pronunţată a interlocutorilor: cineva (mai ales) întreabă, iar altcineva (mai ales) răspunde

- cel care întreabă se află în urmărirea unui adevăr constatativ. Răspunsurile pe care le obţine sînt administrate ca probe pentru confirmarea sau respingerea adevărului respectiv

- probele obţinute sînt fără excepţie verbale. Administrarea lor ca probe ale adevărului are o natură diferită de administrarea probelor observaţionale factuale. Indiferent cît de decis ne-am supune exigenţelor pozitiviste, nu putem ignora că proprietăţile cele mai puternice ale vorbitului, ca şi ale scrisului, nu sînt cele obiective (sintaxă, intonaţie etc.), ci cele legate de înţelesul lor

- fiind interacţiuni sociale, aceste interlocuţii prezintă întreaga gamă a socialităţii, de exemplu jocurile socialităţii

- cel care întreabă este socialmente autorizat să întrebe iar cel care răspunde este socialmente obligat să răspundă

- cel care întreabă este socialmente autorizat să semnifice răspunsurile şi altfel decît cel care le-a dat poate să înţeleagă sau/ şi este dispus să accepte

- cu alte cuvinte – într-un fel sau altul – intervievarea, anchetarea, interogarea, chestionarea sînt interacţiuni normate, deci socialmente normale. Sînt practici sociale acceptabile sau care pot fi impuse ca socialmente normale

- clasa de interlocuţii descrisă mai sus formează genul proxim al anchetei sociologice. Asta înseamnă că:

- orice interacţiune care are caracteristicile de mai sus este o anchetă

- orice anchetă, inclusiv orice achetă sociologică, are toate caracteristicile genului (descrise mai sus)