Asistența Socială a Șomerilor

Modulul 1. Şomajul. Definiţie şi tipologie

Societatea românească se confruntă cu schimbări, lente sau rapide, într-o mare varietate de compartimente, cum ar fi: proprietatea, mijloacele de muncă, modul şi stilul de viaţă etc. Deoarece, în trecut, aceste schimbări se produceau relativ lent, ele nu erau puternic resimţite de-a lungul unei generaţii. Secolul XX, respectiv ce-a de-a doua jumătate a acestuia, a fost caracterizat de o accelerare a acestor schimbări, în parte datorate dezvoltării industriei, astfel încât efectele pozitive dar şi cele negative ale acestora au fost resimţite mult mai puternic. Aceste efecte negative ale trecerii de la o economie centralizată la una de piaţă sunt definite în literatura de specialitate ca fiind costuri sociale. Costurile sociale ale tranziţiei la economia de piaţă sunt amplificate de schimbările impuse de integrarea în Uniunea Europeană. Din perspectiva integrării şi pregătirea forţei de muncă trebuie să se alinieze cerinţelor impuse de modificările tehnologice rapide precum şi de calificările cerute de economiile statelor membre, pentru o bună mobilitate a forţei de muncă în interiorul Uniunii (Popescu, 1998) A. Mihăilescu, 1998, considera că studiul „naturii, structurii şi repartiţiei costurilor sociale în interiorul societăţii româneşti se află încă la început”, fiind necesară adâncirea problematicii (Mihăiescu, 1988, p.19).

Aşa cum aminteam anterior consecinţele defavorabile ale acestor schimbări precum şi măsurile pe care le ia, la un moment dat, societatea pentru atenuarea lor, au fost sintetizate în sintagma „costuri sociale”. Conceptul a primit, de-a lungul timpului, din partea diferitor autori, diverse definiţii mai mult sau mai puţin complete. Astfel, academicianul N. N. Constantinescu (1992) considera următoarele: „costurile sociale se referă la ceea ce populaţia trebuie să suporte pentru ca ţara să treacă la economia de piaţă” (Constantinescu, 1992, p.25). Această definiţie scoate în evidenţă cu precădere deteriorarea veniturilor şi scăderea puterii de cumpărare ale unei importante părţi a populaţiei. În volumul Economie politică, coord. prof. dr. N. Dobrotă, 1993, considera costurile sociale ca fiind „costuri ale reformei, ce pot fi sintetizate în contribuţia populaţiei, în renunţările pe care aceasta trebuie să le accepte în vederea clădirii unei economii de piaţă eficiente” (Dobrotă, 1993, p.610). Definiţiile mai sus citate converg spre ideea că aceste costuri sociale afectează negativ condiţiile materiale de trai. O definire cuprinzătoare apare în Dicţionarul de sociologie, sub coordonarea prof. dr. Cătălin Zamfir şi Lazăr Vlăsceanu în 1993, care au surprins, în definirea conceptului de cost social, pe de-o parte resursele economice şi non-economice cheltuite pentru realizarea unei activităţi sociale precum şi efectele negative rezultate din activitatea socială (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Aceasta înseamnă că o definire completă trebuie să cuprindă atât deteriorările care au loc la nivelul condiţiilor materiale şi spirituale ale unei părţi din populaţie precum şi efortul, cu precădere financiar, făcut de către stat pentru a limita, pe cât posibil, aceste deteriorări. Poenaru şi Molnar (1992) definesc dimensiunile costurilor sociale cu ajutorul a două mari categorii de analize, şi anume: cele referitoare la „modificările negative sau nedorite ce se înregistrează în condiţiile de existenţă ale oamenilor în raport cu evoluţiile fireşti sau cu un standard de referinţă” şi cele care „privesc costurile necesare combaterii efectelor negative ale dezvoltării în plan social sau asociate promovării unor politici (programe) ce urmăresc realizarea unor obiective sociale precise” (Poenaru, Molnar, 1992, p.3)

Mihăilescu, 1998, considera că aceste costuri sociale pot fi structurate pe trei categorii, şi anume:

1. costuri obiective, care decurg din desfăşurarea propriu-zisă a fenomenelor şi proceselor şi care sunt inevitabile,

2. costuri produse de erori în cadrul politicii economice şi financiare, precum şi de slăbiciunile legislative, şi

3. costuri rezultate din repartiţia veniturilor între diferitele categorii de populaţie din cadrul societăţii.

Aceste costuri sociale sunt foarte uşor de observat într-o economie de tranziţie precum cea a ţării noastre, în care fenomene precum inflaţia şi şomajul s-au manifestat şi se manifestă cu intensitate, afectând o mare parte din populaţie.

Sociologul Elena Zamfir definea rolul sistemului de protecţie socială ca fiind acela de a susţine persoanele, grupurile sau comunităţile „aflate în situaţie de dificultate şi care nu pot să desfăşoare prin resurse proprii o viaţă la standarde minime considerate a fi normale” (coord. Zamfir, 1999, p.233). Există două tipuri de mijloace prin care se realizează protecţia socială şi anume:

• Beneficiile sociale financiare şi

• Serviciile sociale

Serviciile sociale sunt împărţite în trei mari categorii: învăţământ, sănătate şi asistenţă socială. Beneficiile sociale sunt clasificate în beneficii sociale contributorii şi beneficii sociale non-contributorii iar cele non-contributorii sunt acordate persoanelor aflate în nevoie fără ca acestea să aibă obligaţia vreunei contribuţii anterioare. Beneficiile sociale contributorii vin să înlocuiască veniturile proprii obţinute în urma desfăşurării unei activităţi, în condiţiile în care acest lucru nu mai este posibil din diferite motive precum: vârsta, îmbolnăvirea, pierderea locului de muncă. Beneficiile sociale contributorii sau beneficiile de asigurări sociale iau forma pensiilor, ajutorului de boală şi a ajutorului de şomaj. Ele poartă denumirea de beneficii sociale contributorii deoarece sunt acordate cu stricta condiţie a unei cotizări anterioare la un cont al asigurărilor sociale în perioada activă a vieţii.

M. Bartley, J Ferrie (2001) în lucrarea Glossary: unemployment, job insecurity, and health, au prezentat o definiţie care să reflecte realitatea din majoritatea ţărilor Europei, referitoare la beneficiile de şomaj de tip contributoriu, şi anume: acestea reprezintă tipul de beneficii din asigurarea socială care depind de contribuţiile făcute pe parcursul perioadei active. Ele sunt accesibile doar persoanelor care au contribuit cu o anumită sumă de bani în perioada cât au fost angajaţi şi se acordă pentru o perioadă limitată de timp. Se observă că definiţia dată corespunde celei adoptate de ţara noastră.

Şomajul, ca şi cost social al trecerii la o economie de piaţă, are profunde efecte în ceea ce priveşte nivelul de trai al celor care şi-au pierdut locul de muncă, datorită scăderii dramatice a veniturilor, în timp ce societatea face efortul de a plăti ajutorul de şomaj, timp de 9 luni, şi alocaţia de sprijin, timp de 18 luni. Potrivit legii 1/1991, respectiv legea 76/2002 şi 107/2004 care aduce unele modificări şi completări, ajutorul de şomaj reprezintă drepturile băneşti cuvenite persoanei ce îndeplineşte condiţiile pentru a avea calitatea de şomer. Legea 1/1991 acorda aceste drepturi pe o perioadă de 270 de zile de la intrarea în şomaj în timp ce legea 76/2002 aduce ca noutate o durată de plată diferenţiată, de 6 luni, 9 luni sau 12 luni în funcţie de stagiul de cotizare (de până la 5 ani, cuprins între 5 şi 10 ani şi mai mare decât 10 ani). Modificarea suferită de L 74/2002, apărută în OU 144/2005 este aceea că indemnizaţia de şomaj nu mai este o sumă fixă reprezentând 75% din salariul de bază minim brut pe ţară ci o sumă acordată în mod diferenţiat în funcţie de stagiul de cotizare. Legea 107/2004 introduce o nouă măsură de stimulare a reîncadrării în muncă adică aceea a plăţii a 30% din alocaţia de şomaj cuvenită chiar dacă persoana s-a reangajat, dacă aceasta se face în perioada legală în care persoana ar beneficia de ajutor de şomaj.

Conform datelor prezentate de Mihăilescu (1998), la nivelul ţării noastre în perioada 1991-1997, raportul dintre ajutorul mediu de şomaj şi venitul salarial mediu net a variat între 42,9% şi 19, 6%. Cea mai gravă situaţie s-a înregistrat în anul 1993, când puterea de cumpărare a ajutorului de şomaj a fost de doar 47% faţă de anul 1991 – aceasta a fost calculată raportând indicele ajutorului de şomaj la indicele de creştere a preţurilor conform tabelului nr.1:

Tabel nr. 1. Evoluţia puterii de cumpărare a ajutorului de şomaj în perioada 1991-1997:

1991 1992 1993 1994 1995 1996 1997

Indicele ajutorului de şomaj 100,0 186,3 522,8 1588,6 1992,2 2968,8 7771,4

Indicele preţurilor 100,0 310,4 1105,3 2616,2 3461,2 4804,1 12240,8

½ 100,0 60,0 47,3 60,7 57,6 61,8 63,5

După Mihăilescu, 1998

Până în anul 1989 se vorbea de o politică de folosire integrală a forţei de muncă, şomajul fiind considerat ca un efect al sistemului capitalist (Zamfir, 1999). Din această cauză se considera că toţi membrii societăţii trebuie să fie încadraţi în muncă, deoarece sistemul socialist poate oferi locuri de muncă tuturor. Se admiteau unele excepţii referitoare la femeile care îşi îngrijeau copiii. Treptat, însă, ritmul extinderii industriale a scăzut, nevoia de forţă de muncă de asemenea, motiv pentru care în ultimii ani a apărut şomajul mascat sub forma unor scheme de personal supradimensionate sau chiar şomajul efectiv, nerecunoscut însă şi deci lipsit de măsurile de protecţie socială necesare într-o atare situaţie, asigurările de şomaj.